Cuiul lui Pepelea

in Tabletă de scriitor

Ne lăudăm cu Europa, de parcă nu am fi aici de cînd lumea, uitînd de tot ce a fost bun pînă mai ieri, în ţara asta… Din păcate, unii dintre români, din dorinţa de a parveni sau din alte interese meschine, clamează că România este cea mai tare ţară din lume, că are fete frumoase şi obiceiuri de neuitat, însă, realitatea îi contrazice. De fapt, împăunîndu-se cu astfel de afirmații, ei urmăresc un loc călduţ în vreo funcţie care să le aducă bani, reputaţie și vizibilitate, pe chestii din astea, sfidînd pe românul corect, cinstit. Şi de-alde ăştia îi găsim peste tot, mai ales în campania electorală… Dar ştiu ei cu cît sacrificiu s-a construit această ţară? Sigur că ştiu, dar nu vor să recunoască efortul celor care s-au jertfit pentru ea… Cîndva, țara noastră era considerată grînarul Europei, dar nu s-a spus niciodată vreun cuvînt despre truda și sacrificiul ţăranului român, opincarul, mămăligarul de odinioară, care a trebui să muncească trăgînd, din greu, cu vita lui, la plug, pentru a da statului mai tot rodul muncii sale de peste vară. Şi statul, în lăcomia lui, lua tot ce găsea în bătătura ţăranului, pentru ca cei din fruntea țării să aibă ce să le dea stăpînilor de prin divanele împărăteşti. Astfel obțineau, în schimb, laude și promisiunea de a fi menținuți la putere, prin slugile acelor stăpîni, oameni politici de toate felurile, puşi, ca şi acum, numai pe minciună şi furat… Şi vorbim despre Europa ca despre izbăvire, rugîndu-ne de ea să nu ne mai țină la ușă, de parcă noi am veni de niciunde, nu am avea ţară, limbă, grai, ca să ne dea ce?… Vedem cu toţi ce am ajuns, cu atîta Europă: un popor dezbinat, umblînd ca păstorii în transhumanță, şi supus la umilinţă, suferinţă şi boli… Aceasta este Europa cea măreață, preaslăvită cu elogii formulate după ureche, doar de dragul de a nu supăra pe cine nu trebuie, o Europă care, în orice moment, este gata să ne trîntească uşa în nas, că şi aşa nu-i sîntem de trebuinţă, cu atîția români de-ai noștri care aleargă de colo-colo, precum oile rătăcite, în codru, de cioban. Cît de bună este, vedem cu ochii noştri, ducînd povara zilei de mîine pe proprii noştri umeri, îngînduraţi şi zbuciumaţi, că îţi vine să o iei razna… Vorbim despre Europa fiindcă aşa ni se porunceşte, și ne grăbim să dăm curs îndemnurilor acelora care zic că ne vor binele, nouă şi copiilor noştri, iar noi, fiindcă sîntem români ascultători, le stăm la picioare şi le oferim cu generozitate pămîntul, pădurile, fabricile, rîurile, copiii, cimitirile, ca pe vremea Imperiului Otoman, cînd sultanului trebuia să i se ducă ţara pe tavă! Şi oricît li se vor da, ei tot nu se vor sătura, căci de bunăstarea noastră nu le va păsa niciodată acestor lupi veşnic înfometaţi. Numai că ei nu urlă de foame, pentru că nu duc lipsă de nimic, lor li se fac toate voile, aici, în ţărişoara noastră – dar nu care cumva să-i deranjăm, că dacă se supără, fac prăpăd, nu alta… Şi vorbim de Europa ca de un tărîm pe care curg rîuri de lapte și miere, iar sărmanul român crede că va avea parte de ele. E bine că-şi face iluzii şi speră în bunăstarea lui şi a familiei sale. Din păcate, pornind de la realitatea din teren, lucrurile nici pe departe nu stau aşa, chiar dacă vorbim de Europa, de Occident… Şi uite cum, de la o zi la alta, ne amăgim cu Europa noastră, zicîndu-ne că dacă-i vom da ascultare, ea ne va răsplăti cu cozonac, cum spunea sărmana mama, cînd pleca la tîrg, să vîndă vreo pasăre. Ne promitea că la întoarcere ne va aduce bomboane, dacă nu vom face vreo poznă în lipsa ei şi ne îndeplinim treburile pe care le aveam de făcut în gospodărie… Din păcate, niciodată nu ne-a adus bomboanele promise, ba, mai mult, într-ozi, pe înserat, intrase în ogradă istovită de puteri, căci între satul nostru și tîrgul cu pricina avea de mers vreo zece kilometri… Venise și fără pasăre, şi fără bani, fiindcă, după ce vînduse orătania, hoţii îi furaseră bruma de bănuţi pe care o luase. Cam la fel stau lucrurile și-n cazul românilor noştri cu Europa… De ce? Pentru că ştim a ne minţi fiecare pe fiecare, de la vlădică la opincă, în beneficiul trădătorilor de neam şi ţară, dar ne pretindem mîndri că sîntem un popor blagoslovit de Dumnezeu, care ştie să rabde şi să ierte… De acord, dar, oare se gîndeşte cineva la cît de sărmani sîntem, că am ajuns să umblăm cu foamea în gît după cai verzi pe pereţi, și cît de obedienți am devenit, încît nici măcar nu luăm poziție față de minciunile acelora care preaslăvesc Europa și care refuză să ia seama că românilor le fuge pămîntul de sub picioare?… Oare Europei îi pasă de analfabetul român, care nu ştie decît să muncească din greu cu palmele și să-şi ducă amarul vieţii în tot soiul de magherniţe, aducînd pe lume o droaie de copii care, la rîndul lor, vor fi la fel de chinuiţi şi de săraci ca părinţii lor, care se simt bine la o halbă de bere de calitate îndoielnică, mîndri că sînt europeni? Şi el o face nu prin judecata minţii sale, ci pentru că aşa l-ai învăţat tu, Europa, minţindu-l prin reprezentanţii tăi, care trăiesc în lux de pe urma acestor năpăstuiţi ai sorţii… Pentru toate acestea te criticăm, Europa, pentru că ne-ai luat totul, de am ajuns cu mălaiul pe fundul sacului, cu identitatea şubredă, sărmani ai nimănui, liberi să umble fiecare pe unde îl taie capul, poate-poate va găsi Cuiul lui Pepelea. Pînă atunci, răbdare şi să auzim de bine!

Ion MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Păreri și opinii