Culise şi cafenele literare (1)

in Polemici, controverse

Se ştie că între cele două războaie, au „înflorit“ cafenelele. Dintre cele vechi a mai dăinuit Capşa – dar n-au întîrziat să se deschidă „Grand”, „Corso”, „Nestor”, „Atheneu”, ca să nu cităm decît pe cele mai importante.
Se întîmpla ca o cafenea să dispară din cauză că locaţia în care se afla era dărîmată – dar asta se întîmpla foarte rar. Se cuvine citat cazul cafenelei „Corso”, cînd regele Carol al II-lea, înfuriat de glumele care se făceau pe socoteala lui acolo, a procedat ca şi rabinul care a vîndut canapeaua… ca să nu-l mai înşele nevasta. Dar localurile erau secundare. Importanţi erau consumatorii, anumiţi consumatori.
Nu vom proceda sistematic. Un om evocat va suscita din neant pe altul, iar o glumă va reînvia pe cele abia uitate. Cititorul să ne ierte dacă, întîmplător, vom vorbi despre personaje pe care nu le cunoaşte sau despre cuvinte de spirit pe care le-a mai auzit. Facem şi noi ce putem.
Începem anume cu unul dintre decanii glumei cu adresă, cu prozatorul Al. Cazaban. Într-o zi, un tînăr îl întreabă:
– Cum se explică, maestre, faptul că Victor Eftimiu, care se ocupa de zei, de domnitori, de zîne, se ocupă în ultima lui piesă, „Ploaia de aur”, de hoţi şi de escroci?
– Păi cum, tinere? Nu ştiai că Eftimiu e, de un an, deputat?
Altă dată, abia venit în cafenea, Victor Eftimiu este atacat de un confrate dornic de un „sutar”. Al. Cazaban, care observase manevra, a pus diagnosticul:
– Asta se cheamă impozit pe… venit !
Despre Oscar Han, ajuns deputat, Al. Cazaban, care nu îl prea admira ca sculptor, a făcut o scurtă şi incisivă epigramă: „Marmora a respirat/ De cînd Han e deputat!“.
Un librar — mai „cult” decît confraţii lui – s-a gîndit să aşeze în vitrină un măgar de carton. Sub el scria „Eu nu citesc”. Cazaban, care trecea pe stradă însoţit de un prieten, a exclamat:
– În fine… iată şi un măgar inteligent.
Actorul Ion Sîrbu era specialist în replici scurte şi definitive:
– Cum vă tund?
– În tăcere, răspunse Sîrbu.
Altă dată, în primăvara lui 1938, cînd regele Carol al II-lea oferea posturi ministeriale transfugilor grăbiţi să le accepte, Ernest Ene, la rîndul său viitor transfug, contempla, de la fereastra cafenelei, ravagiile moinei:
– Se topesc bronzurile…
La care Sîrbu a replicat:
– Nu te cred. Mai curînd cred că se dezgheaţă balega.
Asistenţa — numeroasă — a răspîndit gluma. Alteori, însă, au povestit-o chiar cei în cauză. Astfel, o dată, Duiliu Zamfirescu a dat lui I. L. Caragiale o piesă scrisă de el („O amică”) ca să-şi spună părerea. Autorul „Scrisorii pierdute“ a declarat, după lectură:
– Dragul meu! „Amica“ dumitale nu rezistă. „Cade” din prima seară!
Victor Eftimiu era maestru în glume cu şi fără rimă. Cînd Ion Barbu a scos, de exemplu, volumul său de versuri „Joc secund“ autorul „Candelelor stinse“ l-a judecat din perspectivă proprie, paseistă: „Gîndul nu-mi ascund/ Pentru întîia oară/ Jocul… e secund./ Faza… terţiară“.
Cînd Vaida Voevod l-a părăsit pe Iuliu Maniu, devenind „carlist“ şi „valahist“, Victor Eftimiu i-a compus următorul epitaf: „Zace în mormîntul acesta/ Cel la care te gîndeşti/ A fost leu la Budapesta/ Şi căţel la Bucureşti“.
Tudor Măinescu, poet şi epigramist, a purtat lungi dueluri rimate cu actorul Ion Manu. Cînd acesta din urmă scosese o revistă („Pierde vară”), i-a trimis lui Tudor Măinescu o invitaţie de colaborare: „Ca să scrii la „Pierde vară”/ Te poftisem, excelenţă./ Căci un lucru voiam doară,/ Să ies eu în evidenţă“.
Dar nici Tudor Măinescu n-a rămas mut:
„Şi de-aceea, fără jenă/ Mi-ai sărit în ajutor/ Vreai să fii – tot ca pe scenă/ Luminat de-un reflector!“.
Întîlnind pe stradă un cunoscut intrigant, Tudor Măinescu îi adresează o întrebare banală:
– Ce mai faci?
– Lucrez.
Iar Măinescu:
– Pe cine?
De o fecunditate şi de o spontaneitate rară, Ion Manu nu-şi alegea victimele. Se ştie, însă, că îi prefera pe colegi: „De nu-ţi mănînci colegu’ ntreg/ Atunci degeaba eşti coleg“.
Bunăoară, Lucia Sturdza Bulandra a fost ţinta lui predilectă. Dar nici Vasiliu-Birlic n-a scăpat. „Nenea Vasiliu-Birlic/ Este ca un loz în plic./ ÎI desfacem pic cu pic/ Nu găsim în el nimic“.
Cît despre Nataşa Alexandra, actriţă la Teatrul Naţional, care avea o slăbiciune pentru boxerul Umberto Lancia, tot Ion Manu a spus: „Ţipă ea nebuna/ Cînd o înţepi cu acul/ Cînd o înţepi cu lancea/ N-are nici pe dracul“.
Conştient de valoarea lui polemică, Ion Manu a declarat: „Eu mi-aş face o epigramă/ Să mă auto-indispun/ Am şi spadă, am şi lamă/ Dar cu Manu nu mă pun!“.
Tudor Muşatescu era, şi el, un prinţ al cafenelei. Iată una din replicile lui. Un pisălog şi lingău de profesie îl tot plictisea, comparîndu-l cu Caragiale. Muşatescu i-a răspuns amabil:
– Avem amîndoi ceva din Caragiale! Eu din spiritul lui – matale din personaje.
Cînd, prin 1950, autorul piesei „Titanic vals” nu fusese încă reconsiderat, şi-a găsit o meserie originală. Fabrica pungi de hîrtie pe care le vindea. Ca să-şi găsească însă o confirmare în noua profesie, şi-a pus firmă la uşă: „Tudor Muşatescu – pungaş”.
Altă dată, după o audienţă la Ion Pas, care era Prim-
locţiitor al ministrului Culturii, cineva l-a întrebat:
– Ce a spus Pas şi ce i-ai răspuns dumneata?
Vechi pocherist, Muşatescu a replicat:
El – pas! Şi eu – cip!

(va urma)
NICOLAE CARANDINO

COMENTARII DE LA CITITORI