Culise şi cafenele literare (2)

in Polemici, controverse

Păstorel Teodoreanu este şi autorul unor epigrame rămase clasice. Aşa, bunăoară, cînd celebrul demagog J. Th. Florescu a fost numit – spre surprinderea generală – ministru plenipotenţiar al României la Madrid (1935), Păstorel a explicat situaţia:
Ţara a trimis la Mauri/ Un ministru nou/ Ca să fie, printre tauri/ Şi un bou!
Dar mai ales epigramele lui bahice circulau prin toată ţara. Iată una adresată lui Costache Pilat şi scrisă pe „moldoveneşte”: „Costicuţă, Costicuţă/ Setea-i mare, sticla-i mică/ Totuşi noi ne-am îmbătat/ Eu pi muche, tu pi lat!“.
Iată şi o epigramă de Păstorel bazată pe un joc de cuvinte: „Sfrijită ca o sfînta Vineri/ Mi-a spus o babă – la Români/ Băbeasca place mult la tineri/ Pe cînd Feteasca – la bătrîni“.
Altă dată, mîncînd şi bînd pînă la refuz,
s-a pronunţat: „Vin nu mai suport/ Am făcut şi burtă/ Am mîncat şi tort/ M-am făcut şi turtă“.
Dar Păstorel avea şi eleganţa de a nu se cruţa pe sine. Iată autoepitaful său: „Aici zace Păstorel/ Suflet bun şi spirit fin/ Dacă mai veniţi la el/ Nu-l treziţi, că cere vin!“.
Mircea Pavelescu i-a făcut însă un epitaf mai… plastic: „Aici zace Păstorel/ Oarecum neconsolat/ Fiindcă-i prima oară mort/ Fără să mai fie beat“.
Aflat în spital, pe patul de moarte, Păstorel a compus ultima sa epigramă: „Culmea ironiilor/ De rîsul copiilor!/ Să pui cap beţiilor/ Pe Şoseaua Viilor!“.
Dar Ion Iancovescu, mai mult poate decît Păstorel, sau decît Muşatescu, era o sursă mereu vie şi mereu nesecată de glume servite, parcă, la cerere. Într-o zi, sosind la „Corso“, unde fusese invitat de marele industriaş şi colecţionar de artă Krikor H. Zambaccian, comandă, în aşteptare, chelnerului:
– Un coniac Hennessy.
La care chelnerul îi aduce la cunoştinţă:
– Domnul Zambaccian a anunţat că nu poate veni, să nu-l aşteptaţi!
– Atunci adu-mi numai un ceai. Fără rom.
Într-o vreme, cînd umbla cu un cîine după el, la ieşirea dintr-un restaurant îl opreşte un chelner:
– Ştiţi! Domnule Iancovescu! Cîinele dumneavoastră a mîncat adineauri un cotlet!!
– Mulţumesc – îi răspunse surîzînd Iancovescu. Bine că mi-ai spus. Să nu-i mai dau şi acasă. Ţine regim.
Răspunsul, bineînţeles, ţinea loc de plată.
Din cînd în cînd, însă foarte rar, îşi găsea naşul. Astfel, într-o zi, la „Corso“, adresîndu-se unui mare industriaş îi spune:
– Nu ştii ce am păţit? M-am dus la Malaxa să-i cer 5 000 lei. Ce crezi? M-a refuzat! Porcul!
Dar industriaşul, prudent, i-a luat-o înainte :
– Te anunţ că şi eu sînt porc!
Într-un interviu, marele regizor Paul Gusty ne-a vorbit despre primul rol al lui Iancovescu, care, fiind student la Conservator, făcea figuraţie în „Le danseur inconnu”, o piesă care se petrecea la un bal. Iancovescu avea o singură „trecere” prin scenă. Dar a exploatat-o. S-a oprit o clipă la o masă cu ţigări, a aprins una şi, apoi, asigurîndu-se cu privirea că nu e văzut, le-a băgat pe toate în buzunar şi a ieşit din scenă, aplaudat de public. Paul Gusty, care avea umor, a încheiat:
– A fost cel mai mare rol din viaţa lui.
Se ştie că Iancovescu îşi petrecea vacanţa la Balcic, dar se pregătea financiarmente cu mult înainte. Se referea la un spectacol „extraordinar” în această staţiune, „la o dată care se va anunţa ulterior”. Nu uita, însă, să emită bilete, pe care, după o serie de autoelogii şi după menţiunea preţului (zece mii de lei biletul), nu uita să specifice pe verso:
Dacă nu tu – cine?
Dacă nu atunci – cînd?
Dacă nu acolo – unde?
Dacă nu atît – cît?
Multe din glumele care circulau erau însă legate de anumite situaţii. Nimeni nu ştia cine le-a făcut. Dar toată lumea se grăbea să le spună şi ziariştii să le scrie. Astfel, cînd la Teatrul Ventura se juca „Crimă şi pedeapsă”, după Dostoievski, un umorist a spus: „O fi crimă la „Ventura” – dar adevărata pedeapsă e la „Naţional” (acolo se juca o piesă de N. Iorga).
Un teatru particular reprezenta, la un moment dat, o piesă de dramaturgul francez Alfred Savoir, „Doar un sărut”. Invitată la premieră, o celebră demimondenă a răspuns:
– Nu mă deranjez pentru atîta!
Dar cafeneaua şi lumea ei n-a produs numai epigrame şi cuvinte de spirit. Multe şcoli literare s-au născut, şi destule au murit, la cafenea.
De cîte ori „Capşa” s-a pronunţat şi pronunţîndu-se în probleme literare a dat verdictul confirmat de posteritate! Am asistat, tînăr fiind, la o judecată de valoare, rostită de Ion Barbu, pe care destui critici s-au grăbit să o confirme. Cafeneaua era aproape goală; poet parnasian întîrziat şi lipsit de har, Alexandru Maria Teodor Stamatiad, autor infelice al „Trîmbiţelor de aur”, trona la o masă. S-a apropiat de el chelnerul Niculae să-l întrebe ce doreşte. Iar Stamatiad a răspuns, pe un ton galeş: „Un şvarţ slăbuţ şi o cană de apă călduţă, alături”. Cînd s-a apropiat Niculae, cu aceeaşi întrebare, de masa lui Ion Barbu, autorul „Jocului secund” a răspuns apăsat şi graseind: „Un filtru. Tare. Concentrat“. Altă şcoală poetică! Rezultatul a fost aproape o altercaţie. În hohotele de rîs ale celor prezenţi, Stamatiad vocifera şi ameninţa cu vestitul lui baston cu măciulie de argint.

(va urma)
NICOLAE CARANDINO

COMENTARII DE LA CITITORI