Culise şi cafenele literare (3)

in Polemici, controverse

La cafenea nu veneau doar umorişti şi amatori de relaţii în lumea culturală, pensionari şi oameni fără căpătîi. Personalităţi de valoare şi de intensă activitate profesională, savanţi, profesori universitari, scriitori fecunzi îşi furau din timpul de lucru ca să-şi bea cafeaua în nobilă companie. Aşa de exemplu, acad. Miron Niculescu, sculptorul Oscar Han, pictorul Teodorescu-Sion, Tudor Vianu, profesorul de la arhitectură Horia Teodoru şi mulţi alţii se întîlneau acolo cu Vladimir Streinu, Zaharia Stancu şi Şerban Cioculescu, Sergiu. Dan etc., etc.
Funcţionau, la diverse epoci, dar fără să fie în vreun fel aleşi, unii şefi de masă, care, fie din cauza poziţiei lor sociale de moment, fie din cauza prestigiului sau al calităţilor de „causeuri” neosteniţi, se bucurau de largă ascultare. Astfel au fost în domeniul literar-artistic mesele prezidate de Victor Eftimiu, de Oscar Han, de Camil Petrescu, de Ion Barbu. Alteori, se întîmpla ca redactorii unui ziar, „Cuvîntul”, „Curentul”, „Calendarul“, „Facla“, „Azi“, „Lumea românească“, să se adune în jurul directorului sau a respectivului redactor şef. Dar, încă o dată, lucrurile nu erau nici fixate dinainte, nici, odată realizate, nu funcţionau ca „exclusive“.
Discuţiile nu conţineau, în sine, nimic profesional, nimic dogmatic. Fiecare era obişnuit să tolereze părerea altuia şi nu se pronunţa în probleme care îl depăşeau, sau care îi erau străine, decît cu modestia omului de calitate. Chiar aceia care au renunţat să frecventeze „Capşa“ sau „Corso“ nu ezitau să-şi deschidă „ora de cafenea“ acasă. Cazul cel mai cunoscut era al marelui critic Eugen Lovinescu. În afara orelor de cenaclu duminical, el obişnuia să-şi primească intimii în fiecare zi, după ora 5 (pînă la ora 7 seara). Veneau să-l vadă în aceste ore Ion Barbu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Hortensia Papadat-Bengescu, într-un timp Camil Petrescu şi mulţi dintre tinerii care depăşiseră faza debutului şi se bucurau de aprecierea marelui critic. Temele în discuţie nu erau numai cele literare. Actualitatea era examinată sub variile ei aspecte şi multe atitudini, multe polemici, multe consideraţii critice luau naştere din asemenea confruntări deschise. Au fost vremuri de intensă activitate spirituală în care cafeneaua juca un rol de adevărată bursă a valorilor. Cuvintele de spirit şi „teoriile“ nu rămîneau îngropate aici. Ele erau reluate în grave articole de presă. În publicaţii de umor, pe scenele teatrelor de revistă şi, uneori, chiar la tribuna parlamentară. Mulţi dintre cei tineri îşi închipuie azi că, la cafenea, local de perdiţie, aveau loc chiolhanuri. În realitate, cafeaua, sub diversele ei forme, era singura consumaţie. Amatorii de băutură – erau puţini în lumea literară a epocii – preferau să meargă, în prealabil, la cîrciumă pentru a sosi la cafenea sub stimulentul alcoolului – mai scînteietori, mai prompţi la replică, mai exuberanţi. (Era cazul lui Păstorel Teodoreanu, lui Tudor Muşatescu, lui Ion Anestin…). Ca să ne dăm seama de funcţia de control pe care o îndeplinea, departe bineînţeles de orice investire oficială, este destul să remarcăm că, în momentul în care vreun obişnuit al cafenelei era chemat (în schimbul vreunei concesii de principiu) să accepte o funcţie politică sau literară, el se retrăgea spontan de la „masa“ lui. Ştia că va fi asaltat acolo de reproşuri, de ironii, de acuzaţii şi îşi dădea seama că nu va putea să le răspundă cu eficienţă. În absenţa lui, însă, megafon al opiniei publice, cafeneaua îşi îndeplinea oficiul justiţiar.

Sfîrşit
NICOLAE CARANDINO

COMENTARII DE LA CITITORI