Cum a ajuns România să-şi cumpere de la alţii propriile resurse! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

În zgomotul asurzitor al evenimentelor mai mult pseudopolitice decît politice şi mai mult pseudojuridice decît juridice care se derulează în România – dintre care, vai, atîtea sînt diversiuni în toată regula! – a trecut pur şi simplu neobservată, după cum probabil s-a şi urmărit, vizita la Bucureşti a d-lui Rainer Seele. Este şeful celui mai mare proprietar din România, OMV, deţinătorul tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din cele de gaze naturale exploatate în ţară, al celei mai extinse şi importante reţele de distribuţie de carburanţi, Dumnezeul preţurilor din benzinării, dar şi al tuturor celor văzute şi nevăzute de pe această vastă piaţă, de departe cel mai important segment al afacerilor şi consumului din România. A trecut, practic, neobservată, în ciuda faptului că era a treia vizită în decurs de numai un an, respectiv de la preluarea funcţiei supreme în OMV de către dl. Seele, un executiv de frunte adus din Germania în compania austriacă.
Vizita s-a desfăşurat, de altfel, în mare secret. Singurul lucru care s-a aflat este că, în discuţia cu preşedintele Iohannis, s-a menţionat, potrivit unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale, „nevoia de predictibilitate fiscală şi legislativă care să menţină interesul pentru dezvoltare“. Despre ce o fi oare, concret, vorba în această alambicată formulare?!
Preluarea de către OMV a petrolului, pe de-a-ntregul, şi, în parte, a gazelor româneşti, precum şi a unei puternice reţele de distribuţie de carburanţi a inaugurat o epocă tragică în istoria postcomunistă a României. Epoca, fără înconjur spus, colonială. Preluarea sub control de către străini a exploatării bogăţiilor subsolului este faza primitivă, dar de bază, a sistemului colonial. Aşa-zisa „privatizare“ a Petrom (aşa-zisă, pentru că OMV este o companie în bună măsură controlată de statul austriac) a fost impusă de la Bruxelles drept o condiţionalitate sine qua non a aderării României la UE. Astfel că preluarea Petrom de către OMV este emblemă atît pentru apartenenţa României la UE, cît şi pentru implicarea ei dramatică într-un sistem centru-periferie de tip colonial. Din momentul preluării, care a avut loc în formula redevenţelor, România a pierdut proprietatea asupra tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din resursele de gaze naturale lăsate de Dumnezeu românilor, dar şi posesia asupra unei vaste reţele de distribuţie de carburanţi. România a devenit, dintr-un foc, singura ţară din regiune fără o companie sub control naţional de distribuţie de carburanţi, cu toate că era unicul stat care deţinea resurse de petrol. Colonialism sadea, acceptat, în aplauzele parlamentarilor, practic de întreaga clasă politică românească. Legătura dintre preluarea Petrom şi apartenenţa României la UE, existentă încă de la început, a căpătat, cu trecerea anilor, aspecte tragice. În România, au fost schimbate legea petrolului şi legea minelor pentru a permite consolidarea juridică a încălcărilor constituţionale de la preluarea Petrom de către o companie străină. Potrivit Constituţiei postdecembriste, resursele subsolului nu puteau fi înstrăinate, ceea ce împiedica, de fapt, folosirea sistemului redevenţelor, pe care îl vizau spre utilizare, în legătură cu alte resurse, şi alţi corifei din UE sau din afara UE. Schimbările respective de legi au înlesnit preluarea în concesiune de către companii străine a unor perimetre petroliere sau gazeifere din largul coastelor româneşti ale Mării Negre, nu numai pentru prospecţiuni şi explorări, ci şi pentru exploatare.
Apartenenţa la UE a obligat România la asumarea reglementărilor UE din domeniul energetic, inclusiv cele ale aşa-numitelor liberalizări de pe piaţa energiei (extinse de la carburanţi la electricitate şi gaze). Resursele din spaţiul UE sînt considerate într-un fel ale UE, şi nu ale ţărilor pe teritoriul sau în subsolul cărora se găsesc. Regulă inventată, evident, de cei din UE care nu au resurse, pe seama celor cărora le-a lăsat Dumnezeu resurse; din nefericire, în UE, marii corifei, care dictează şi impun regulile, sînt, toţi, neposesori de resurse! Astfel, a deţine resurse devine în UE nu un avantaj, ci un handicap. Utilizarea lor în interesul dezvoltării proprii este barată. Preţurile sînt stabilite la Bruxelles tot de marii corifei neposesori de resurse. Şi destinaţiile resurselor exploatate sînt fixate tot la Bruxelles, putînd chiar să ocolească sau să nu vizeze ţara posesoare de resurse. Başca faptul că, în sistemul de redevenţe, adevăratul (dar fost) posesor trebuie, în schimbul a ceva mărunţiş pe care îl primeşte, să-şi cumpere propriile resurse, ca să poată avea acces la ele. Impunerea de la Bruxelles a unor asemenea reglementări României a întărit, sistematic şi progresiv, poziţiile OMV şi le-a slăbit pe cele ale părţii române, OMV ieşind mereu în cîştig din diferite dispute pe probleme concrete. În ciuda înfruptării masive şi extrem de bănoase din petrolul şi gazele româneşti, OMV a acţionat deschis pentru ca, în spiritul cerinţelor UE, gazele exploatate intern să fie decontate la preţul gazelor din import (de 2-3 ori mai scumpe), bineînţeles pe seama consumatorilor români. Pentru a o lăsa mai moale cu presiunile pentru asemenea preţuri, OMV a primit din partea Guvernului român facilitatea de a deconta aprovizionarea cu gaze a propriei termocentrale la preţul gazelor interne, spre deosebire de toate celelalte termocentrale (aparţinînd statului), care sînt obligate să facă decontul la preţul mult mai mare al „coşului“ de gaze (interne şi importate). Pentru acordarea unei facilităţi asemănătoare către un producător român de îngrăşăminte, miniştrii de resort au dosar penal! În cazul facilităţii acordate OMV – nu există un asemenea dosar.

(va urma)
Ilie Şerbănescu

COMENTARII DE LA CITITORI