Cum a decurs întîlnirea mea cu Papa Benedict al XVI-lea (2)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Reproduc doar cîteva dintre obiecţiile majore ale Comisiei Senatoriale: este contrară directivei comunitare orice interpretare a Decretului Lege care ar putea extinde măsurile de pedepsire şi de expulzare chiar şi la familiile celor aflaţi în culpă – directiva comunitară referindu-se la adoptarea unor măsuri, citez, „exclusiv în raport cu comportamentul individual al unei persoane”; de asemenea, orice sancţiune penală de expulzare „din motive economice”, cauzate de „costurile excesive pentru sistemul social” din Italia contravine legislaţiei comunitare; în fine, citez, „Trebuie respinsă, în mod explicit, orice interpretare a Decretului Lege ca instrument de discriminare naţională sau etnică, incompatibil cu dreptul comunitar”. Numeroase alte amendamente la Decretul Lege al Guvernului Prodi au fost formulate şi de Comisia pentru Justiţie a Senatului Italiei – ele mi-au fost înmînate, în scris, de către senatorul Guido Ziccone, vicepreşedinte al acestei Comisii. Un moment important l-a constituit întîlnirea mea cu dl. Umberto Ranieri, preşedintele Comisiei de Politică Externă, şi cu doamna Franca Bimbi, preşedinta Comisiei pentru Politici ale Uniunii Europene, ambele din Camera Deputaţilor, întîlnire la care au participat numeroşi deputaţi. Aici, efectiv, am fost supus unui autentic „foc încrucişat” al întrebărilor, în special pe tema faptului că în acest an Guvernul României n-a accesat nici un ban de la Comunitatea Europeană pentru asemenea probleme. O indolenţă condamnabilă, care va primi sancţiunea opiniei publice de la noi. De altfel, acelaşi lucru l-a spus şi dl. Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene. În mod sigur, dacă ar fi venit în România cîteva sute de milioane de euro pentru proiecte şi programe de socializare, şcolarizare, creare de locuri de muncă şi alte necesităţi de genul acesta, alta ar fi fost situaţia.

În continuare, am pledat pentru drepturile românilor aflaţi la muncă în Italia şi în faţa domnilor Giuseppe Palumbo (preşedintele Grupului Parlamentar de Prietenie Italia-România, aşadar omologul meu) şi, respectiv, Pino Pisicchio (preşedintele Comisiei Juridice din Camera Deputaţilor). }in să remarc, în mod special, elogiile pe care cel din urmă le-a adus civilizaţiei româneşti, el fiind un bun cunoscător al operelor lui Mircea Eliade şi Constantin Brâncuşi, dar şi al ţării noastre, pe care a vizitat-o, în tinereţe, de mai multe ori, păstrînd amintiri extrem de plăcute. O întîlnire care nu făcea parte din programul oficial al vizitei, dar a fost cu atît mai surprinzătoare şi mai agreabilă: cea cu celebrul procuror justiţiar Antonio di Pietro, cel care a lansat campania Anti-Mafie, de larg răsunet internaţional, numită „Mîini Curate” – în prezent, el este deputat şi ministru al Lucrărilor Publice (al Infrastructurilor), fiind preşedinte al partidului „Italia Valorilor”. Trebuie să precizez că, fiind membru al Guvernului – Antonio di Pietro e un susţinător al Decretului Lege, dar, după ce a trecut faza emoţională, el mi-a promis că va reflecta mai bine şi acestui act normativ i se vor aduce îmbunătăţiri.

În cursul serii de miercuri, am onorat invitaţia lui Giuseppe Fiorone, senator şi ministru al Învăţămîntului, participînd la dineul oferit de acesta în onoarea Comisiei de Cultură a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din care şi eu am făcut parte, în anii 2001 şi 2002. Am fost tratat ca un oaspete de seamă, care avea cea mai înaltă funcţie în viaţa parlamentară a continentului, dintre toţi cei prezenţi. Cu această ocazie, am avut plăcerea să mă reîntîlnesc cu vechiul meu amic şi coleg, nedezminţit prieten al Poporului Român, Luis Maria de Puig, fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. La orele 22,30, ministrul Învăţămîntului s-a ridicat de la masă, m-a salutat cu căldură şi a prezentat scuze, fiindcă trebuia să plece la Parlament pentru a dezbate şi a vota Bugetul pe anul 2008. Fiindcă în Parlamentele lumii civilizate se munceşte, uneori, pînă noaptea tîrziu, la modul cel mai serios. În nici un Parlament de pe bătrînul continent n-o să vedem un ospătar care şi-a cumpărat funcţia de senator, sau o dansatoare la bară şi femeie de moravuri uşoare (ca să nu-i zic altfel), care, prin diferite favoruri de alcov, şi-a plătit funcţiile de deputată şi membră a Parlamentului European. Aceste anomalii penibile numai la noi se pot întîmpla, aici, pe malurile Dîmboviţei, în care s-a deversat toată drojdia fanariotă de la Porţile Orientului. Nu mai scăpăm o dată de băşcălie, de zeflemea, de lipsa de seriozitate, de calitatea umană foarte proastă a acelora care ocupă cele mai importante dregătorii! Le-am spus oficialilor italieni că, dacă n-ar fi existat imensa fraudă electorală din decembrie 2000 şi eu aş fi devenit preşedintele României, nu s-ar fi ajuns aici şi n-am fi trăit ziua în care să se pună semnul de egalitate între aşa-zişii romi şi români, iar conaţionalii noştri n-ar fi fost trataţi acum ca „infractorii de serviciu” ai Europei. În primul rînd că eu nu aş fi îngăduit jaful economic îngrozitor, care a dus la desfiinţarea a milioane de locuri de muncă, astfel încît românii au fost nevoiţi să-şi ia lumea în cap, pentru a cîştiga o bucată de pîine. Nu ni s-ar fi depopulat ţara şi nu ne-am fi confruntat cu acest foarte alarmant „gol demografic”. Pentru situaţia dramatică în care am ajuns noi acum, cînd numele României este tîrît în mocirla celor mai dezgustătoare scandaluri, sînt vinovate toate regimurile instalate la Putere după decembrie 1989, care au făcut posibile jaful şi anarhia. Acesta este „momentul adevărului” şi cineva trebuie să plătească pentru criza teribilă pe care o trăim în raport cu noi înşine şi cu comunitatea internaţională. Şi vă asigur eu că ora scadenţei se apropie.

Dar, să revin la vizita-fulger pe care am făcut-o în Italia. Am primit mai multe plachete şi medalii ale Parlamentului italian, unele de argint, altele suflate cu aur, pe care le voi expune, public, odată. În seara zilei de miercuri, la sediul Ambasadei noastre din Roma, eu m-am aflat în mijlocul reprezentanţilor Asociaţiilor Româneşti, cărora le-am ascultat doleanţele şi propunerile pentru rezolvarea crizei existente şi evitarea altor situaţii de acest gen. Fiindcă, hai să fim realişti, dacă se va mai petrece o singură crimă, sau un singur viol, ori un singur act de tîlhărie care să aibă ca protagonist un individ provenit din România, atunci nu ne vor mai spăla toate apele Dunării şi Tibrului. Am să expun, telegrafic, ceea ce mi-au spus românii aflaţi la muncă în Italia, dintre care vreau să-i menţionez pe: Romulus Popescu (de la Milano), Eugen Terteleac (de la Roma), pastorul Gh. Pomohaci, de la Biserica Penticostală din Roma, dr. Constantin Cîlţea, cu soţia, familia Bouriţă, Diana Harja, Elena Stuparu, Mihaela Giurgea, Geta Lupu, Simona Farcaş, cărora li s-a alăturat Giancarlo Germani, preşedintele Partidului Identitatea Românească. Am aflat, cu acest prilej, că se pîndea mai demult momentul pentru declanşarea unei prigoane antiromâneşti. În primul rînd, din motive economice, avînd în vedere că după aderarea la moneda unică euro, Italia are probleme social-economice din ce în ce mai mari. De asemenea, se doreşte ca, prin alungarea românilor, să se creeze locuri de muncă pentru italienii ceva mai săraci din Sud (Mezzogiorno). Majoritatea românilor lucrează ca nişte sclavi pe plantaţii, munca ,,la negru” fiind o plagă tolerată de autorităţile italiene. Aşa cum au fost tolerate, ani de zile, şatrele ţiganilor nomazi, veritabile focare de infecţie, din mai multe puncte de vedere. Românii sînt pe primul loc în ceea ce priveşte accidentele mortale de muncă. De pildă, cca. 30 de români au murit în astfel de accidente, în 2007, şi anul încă nu s-a încheiat. Cele mai multe accidente mortale de muncă se petrec în Roma (zona Lazio): nu mai puţin de 17,5% dintre cei care au murit în anul 2006 în astfel de nenorociri au fost români. Unii sînt atît de săraci, încît nu-şi pot permite să trimită în ţară trupurile neînsufleţite ale tovarăşilor de muncă, şi nici rudele din România nu au bani – de exemplu, o româncă tînără, de 30 de ani, a murit la Napoli, dar cadavrul ei zace, de 3 luni, la morga unui spital.

Parcă e o scenă dintr-un film de groază! Unii avocaţi din Italia au găsit, în această nefericire, „găina cu ouă de aur”, în sensul că află identitatea victimelor, se duc la familiile lor din România, cărora le dau o foarte mică sumă de bani, pentru a le cumpăra tăcerea, după care se întorc în Italia, dau în judecată Statul fiindcă nu a fost asigurată protecţia celor dispăruţi, cîştigă procesele şi, fireşte, primesc şi banii aferenţi. Acesta e numai unul dintre motivele pentru care tot mai mulţi români vor să se întoarcă acasă, dar nu au informaţii despre locurile de muncă existente, nivelul de salarizare, condiţiile angajatorilor etc. L-am căutat, la telefon, chiar atunci, în toiul întîlnirii, pe ministrul Muncii, Paul Păcuraru, dar acesta, fiind, probabil, la şedinţa comună şi stupidă a guvernelor României şi Ungariei, desfăşurată la Sibiu, n-a fost de găsit. Dacă eu, vicepreşedintele Senatului României, aflat în misiune oficială peste hotare, nu pot să-l găsesc pe ministrul Muncii, e lesne de înţeles că românii simpli, din ţară sau din străinătate, au toate căile de acces blocate.

Deosebit de periculoase mi se par accesele de xenofobie ale unora dintre italieni. Fiindcă nici cu ăştia nu-mi e ruşine, nu sînt nişte mieluşei, iar Poliţia comite abuzuri scandaloase. Au început să apară în presa din peninsulă anunţuri pentru tot felul de angajări, în care se specifică, în mod expres: „Nu români!”. Foarte tristă este situaţia unor copii de români, care se află alături de părinţii lor şi sînt agresaţi – deocamdată verbal –, insultaţi, ameninţaţi, somaţi să plece la ei acasă etc. Aici, autorităţile italiene au o mare responsabilitate şi vinovăţie, fiindcă nu iau măsuri împotriva recrudescenţei manifestărilor cu caracter extremist, care unora le pot aduce aminte că fascismul s-a născut în Italia, sub Mussolini – şi e mare păcat că se dă ocazia pentru astfel de raţionamente şi „execuţii morale” sumare, care nu sînt în interesul nimănui. În toate întîlnirile mele cu parlamentarii şi miniştrii din Roma le-am spus acestora că în România sînt înregistrate peste 10.000 de firme italiene şi că acestea cîştigă bani mulţi la noi în ţară; unde s-ar ajunge dacă s-ar dezlega, în ambele ţări, „cîinii intoleranţei”? Nu e bine deloc ce se întîmplă. Noi, oamenii politici, precum şi oamenii Legii, ca şi cei care lucrează în mass-media şi care, din păcate, au dat tonul isteriei din Italia, avem datoria să nu inflamăm spiritele şi să căutăm soluţiile cele mai paşnice şi mai raţionale. Pentru mine a reprezentat un şoc ceea ce

mi-a relatat pastorul Pomohaci, şi anume faptul că la închisoarea Regina Coelli, din Roma, sînt întemniţaţi 250 de conaţionali ai noştri, cărora nu li s-a stabilit încă nici o vinovăţie, dar despre care şefii puşcăriei spun: „Lasă-i aici, că sînt români!” În curînd, le va fi ruşine unor italieni pentru această rătăcire jenantă!

Iată de ce misiunea mea a fost una dificilă: în primul rînd, pentru că mi-a revenit, mie, sarcina să repar ceea ce, de-a lungul timpului, au stricat alţii. În al doilea rînd, fiindcă încă nu se înţelege suficient de bine ce diversiune periculoasă reprezintă utilizarea termenului inventat, de „romi”, pentru „ţigani”, întrucît iată ce confuzii aberante se creează, într-o lume din ce în ce mai grăbită şi dispusă să pună ştampile, etichete. Slavă Domnului că eu nutresc o simpatie reală faţă de ţigani, pe care îi cunosc încă din copilărie. Dar atunci cînd numele ţării mele e făcut praf şi pulbere de unii primitivi din această etnie, mă văd nevoit să o spun, răspicat, că românii nu sînt ţigani şi că ţiganii nu sînt români. Într-o recentă carte a mea am scris, păstrînd proporţiile, că Beethoven n-ar fi putut fi chinez, iar Confucius n-ar fi putut fi german. Fireşte, aşa-zişii romi nu sînt infractori fiindcă sînt ţigani, dar nu ne putem preface că nu vedem faptul că, proporţional, ţiganii dau cel mai mare procent de oameni certaţi cu Legea. Merg mai departe şi vreau să fiu corect pînă la capăt, afirmînd că nici măcar nu e vina lor, ci a tuturor acelor factori europeni care, de sute de ani, n-au făcut mare lucru pentru educarea, socializarea şi creştinarea acestor semeni ai noştri atît de amărîţi. Mă bucur că, în ultimele zile, şi alţi oameni politici din România au ajuns la vorba mea, şi anume că ţiganii sînt, acum, o problemă a întregii Europe. Ar fi revoltător de nedrept să fie pus la stîlpul infamiei Poporul Român numai fiindcă e bun şi tolerant, el primindu-i şi pe ţiganii respinşi, sau alungaţi de alţii. E de la sine înţeles că procesul integrării şi civilizării ţiganilor – dintre care unii sînt nomazi şi încă trăiesc în orînduirea gentilică – necesită timp şi fonduri, fiind un proces de durată, poate pentru cîteva generaţii de acum încolo, dar de undeva trebuie început acest drum, care e absolut necesar, fiind în interesul tuturor. Nu vreau să insist acum asupra implicării Serviciilor Secrete străine în crearea şi amplificarea tensiunilor dintre România şi Italia – două ţări latine surori, membre ale Uniunii Europene. Istoria ne învaţă că nimic nu e întîmplător şi, în asemenea crize majore, adevărul e cu totul altul decît ceea ce se vede la suprafaţă.

Aşa că daţi-mi voie să apreciez vizita mea la Roma, reproducînd genericul publicat, ieri, pe pagina I a ziarului  „Azi”: „Vadim, misiune îndeplinită”. Eu cred că ziarul are dreptate sau, cum spunea Iulius Cezar: „Veni, vidi, vici” – „Am venit, am văzut, am învins”. În condiţiile date, nu se putea face mai mult. Rog doar să se observe că eu am fost singurul politician care a avut curajul să se ducă acolo, în „bîrlogul lupului” şi în pragul iernii. Nu a fost deloc uşor. De ce n-au venit, la Roma, şi alţi membri ai Grupului Parlamentar de Prietenie România-Italia? De laşi ce sînt! Rînd pe rînd, de la o zi la alta, ceilalţi membri ai delegaţiei iniţiale au dat bir cu fugiţii, aruncîndu-şi, unii altora, prosopul, ca la box. Ruşine, de o mie de ori ruşine, mai ales că Parlamentul cumpărase biletele de avion, tur-retur, cu bani mulţi. Cer, public, imputarea acestor sume următorilor parlamentari, care au fugit care încotro, ca potîrnichiile, avînd, acum, ocazia să constate cît de mult au pierdut şi ei, şi partidele din care fac parte: Mircea Grosaru, aşa-zisul reprezentant al minorităţii italiene în Parlament (personaj care n-are nici o legătură cu italienii, ocupînd, abuziv, locul cuvenit altuia); Relu Fenechiu (PNL); Damian Florea (PC); Viorel Arcaş (PSD). Ţin să mulţumesc domnului Radu Horumba, însărcinatul cu afaceri ad-interim al României în Italia, care m-a ajutat şi m-a însoţit pretutindeni.

În încheiere, permiteţi-mi să anunţ apariţia unui nou volum scris de mine: „Parfumuri şi Culori”, carte subintitulată „Aforisme, Meditaţii, Cugetări”. Lucrarea a văzut lumina tiparului la Editura Fundaţiei „România Mare” şi beneficiază de prefaţa prof. univ. dr. Gh. Buzatu, de postfaţa prof. univ. dr. Mihai Ungheanu şi de coperta şi grafica lui Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române. Lansarea cărţii va avea loc marţi, 20 noiembrie 2007, la Librăria „Mihail Sadoveanu”, din Bucureşti, unde îmi lansez volumele, prin tradiţie, de 28 de ani, mai precis din 1979, de cînd m-am întors din studenţia mea vieneză. Adresez presei şi tuturor celor prezenţi invitaţia de a participa la acest eveniment – singurul cadou pe care mi-l fac în apropierea zilei mele de naştere, 28 noiembrie.

Sfîrşit

Corneliu Vadim Tudor

(Textul a fost citit la Conferinţa de Presă a PRM de vineri, 16 noiembrie 2007)

 

Cum a decurs întîlnirea mea cu Papa Benedict al XVI-lea (1)

COMENTARII DE LA CITITORI