Cum a dispărut un roman

in Lecturi la lumina ceaiului

Sincer vorbind, aş fi vrut ca această poveste să nu aibă sfîrşit, în orice caz nu acesta spre care mă împinge, atît de imperativ, condeiul. Întrucît ceea ce ştiam despre cei doi era atît de pur, atît de firesc armonios, încît cu toată reticenţa – dacă nu rezistenţa mea – faţă de calvarul prozei lungi, mult n-a lipsit să mă apuc de un roman. Romanul lor, evident. Aveam totul pentru aceasta şi, în primul rînd, lucrul cel mai important pentru mine, imboldul de a-l scrie. Văzusem şi ştiam mult. În plus, intuiam prin simpatie totul şi, mai ales – repet – îmi plăcea povestea lor. Într-adevăr, totul era ca într-un roman… Şi ce frumos, cu cîtă inimă le-aş fi scris pe toate!
Tabăra de munte, prima cunoştinţă, prima discuţie, prima plimbare la graniţa dintre înserare şi noaptea gonită de primul foc de tabără, primul dans… După o săptămînă nu se întîmplase nimic deosebit şi, totuşi, totul era altfel decît înainte… Ar fi urmat apoi să scriu despre „nimicul“ din cea de-a doua săptămînă. Şi cu cîtă ardoare aş fi făcut-o!
Toate amănuntele îmi sînt încă prezente în minte, văd totul ca într-un film pe care îl pot proiecta după dorinţă şi în care ceea ce lipseşte abia face mai semnificativ şi mai clar restul. Aş fi scris un capitol, pe cuvînt, un capitol întreg numai despre momentul schimbului de adrese. Acum, însă, nu mai are sens. La ce să dilatez cele 2-3 minute încît să cuprindă milionul de amănunte ce se cerneau şi nu prea, prin nişte gene înrourate? Dar despărţirea? Ah, cîte aş fi reţinut într-o poveste mai fericit încheiată? Aşa… Ei bine, sfîrşitul – îmi dau seama – tocmai nefericitul sfîrşit nu mă lasă, nu-mi dă răgazul sufletesc să detaliez nimic.
Şi dacă aţi înţeles că, din clipa cînd cei doi s-au despărţit, singurele clipe fireşti şi firesc folosite erau cele în care ea îi scria lui (sau se gîndea să-i scrie) şi el îi scria ei (sau se gîndea s-o facă), nu mai insist cîtuşi de puţin.
Şi de ce aş mai insista cînd, exact după prima lui scrisoare, a urmat dezastrul!
Un dezastru absolut, definitiv. Totuşi, firesc. (Şi, desigur, tocmai de aceea atît de absolut şi definitiv.) Ea nu i-a mai scris, îi era cu neputinţă să o mai facă. Puteţi fi de acord sau nu, eu o înţeleg pe deplin. Poate a suferit (nu insist), căci îşi amintea totul, absolut totul, dar nu, ea nu mai putea să-i scrie un rînd. Dintr-o dată, de la prima vedere a cartonaşului ilustratei, ceva, ceva deplorabil şi ridicol îl micşora, transformîndu-l pe EL într-un ins oarecare, neajutorat şi vag nătîng. Îl vedea dansînd, rîzînd, agitîndu-se ca de obicei, blond, vioi şi vesel şi, cu cît mai vesel, cu atît mai neputincios şi mai lipsit de haz.
În acea clipă, atunci şi aşa s-a sfîrşit povestea.
Dintr-o scrisoare? Da, dintr-o scrisoare sinceră, amicală, cuviincioasă şi, mai ales, scurtă.
Iată miezul ei, în afara formulelor de rigoare: „Scrisorile tale leam primit tîrziu, altfel ţiaş fi scris mai devreme. Iartămă pentru întîrziere. Eu mam hotărît să plec la bunici. Scriemi acolo, te rog. Numă uita. Nucu”.
Dar ea nu l-a iertat.
Am întrebat-o mai tîrziu:
– Ce mai face Nucu?
– Care? A, individul de la Timiş? Nu mai ştiu.
– Nu corespondaţi?
– Cu cine? Cu el?, m-a întrebat sincer mirată şi mi-a arătat ilustrata.
Am constatat dintr-o ochire greşelile de scriere. Desigur, m-au deranjat, într-un fel i-am dat dreptate, dar mi-a părut rău. Grozav de rău! Uite, mi-am zis, cum a dispărut un roman!
Şi-am scris această scurtă povestire.
Ah, Nucule, Nucule, ce mi-ai făcut?

MIRCEA SÂNTIMBREANU (1976)

COMENTARII DE LA CITITORI