Cum a fost primit noul domnitor al Principatelor Unite de bucureşteni

in Polemici, controverse

Era pe la începutul lui februarie din anul 1859, cînd sosi Cuza Vodă, de la Iaşi la Bucureşti. Ministrul de Interne era, pe atunci, Nicolae Golescu, care, în proclamaţia lui către bucureşteni, spunea că noul ales „se desvăleşte naintea lumii ca bărbatul ce era predestinat să prezide la emanciparea, la regenerarea şi la reconstituirea României“. Această primire a fost din cele mai entuziaste. Bucureştii au fost împodobiţi cu steaguri şi ghirlande de flori şi cu arcuri de triumf. Între aceste, figura unul care avea asemănarea arcului împăratului roman Septimiu Sever, care se vede, şi pînă în ziua de azi, la Roma.
Lume multă, foarte multă, eşise pe uliţe întru întîmpinarea noului Domnitor. Îndeosebi se remarcau cucoanele – ca de obicei în asemenea solemnităţi – care purtau malacoave, rochii ce se obişnuiau pe atunci, iar pe deasupra mantale de mătase şi pe cap – bonete.
Să dăm însă cuvîntul unui privitor care a fost la această solemnitate ca să ne povestească el însuşi cum au fost Bucureştii pe vremea aceea. Acest privitor nu este altcineva decît scriitorul Nicolae Filimon, cel care a scris „Ciocoii vechi şi noi“, care a făcut atîta vîlvă în veacul al XIX-lea.
Nicolae Filimon – după adevăratul său nume – Nicolae Papadonatu, într-o altă nuvelă ce se numeşte „Nenorocirile unui slijnicar“, scrisă pe la începutul domniei lui Cuza, povesteşte în chipul următor sosirea acestuia în Bucureşti: „Piaţa Teatrului Naţional era ordonată cu piramide de brazi verzi, printre care erau aşezate, în formă de mozaic, miriade de candele pline de untdelemn de mai multe culori. Noi credem că sticlele erau colorate, iar nu untdelemnul. Ici, colea se vedeau falnice obelişce egiptene împodobite cu trofee şi însemne militare; pe balconul Teatrului era depus un tablou colosal pe care era zugrăvit prea iubitul nostru Domnitor, înconjurat de zeiţele: Justiţia, Abundenţa şi Gloria, iar mai jos erau acvila şi zimbrul, încadrate într-un singur spaţiu.
Palatele publice erau asemenea frumos împodobite; iar casele particularilor situate pe Strada Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi), se distingeau foarte mult prin ferestrele lor tapetate cu şaluri scumpe, ghirlande de flori şi desemnuri mitologice alusive (cu privire) la unirea ţărilor şi gloria Domnitorului; trăsuri elegante străbăteau calea în toate direcţiunile şi prin iuţeala alergării dau frumoaselor doamne ce se plimbau întrînsele un aspect eroic şi încîntător. Această magică panoramă îmi excită gustul de a face o cursă pe stradele Capitalei. Mă aruncai într-o birjă publică şi ordonai să mă ducă spre bariera oraşului. Acolo, văzui un arc de triumf ce semăna cu cel de la Roma, ridicat în onoarea lui Septimiu Sever; înaintai înspre Şosea, privii frumosul joc de ape şi pavilionul gătit de Municipalitate ca să-l primească pe Domnitor şi să-i prezinte pîine şi sare, după obiceiul românilor.
După ce privii toate acestea cu o bucurie copilărească (Filimon avea atunci 40 de ani), mă întorsei iarăşi în Piaţa Teatrului şi luai loc pe trotuarul caselor lui Török (aceste case au fost dărîmate în anul 1935 şi pe locul lor s-a ridicat Palatul Adriatica). Piaţa Teatrului era plină de curioşi ce se îndesau întocmai ca peştii să vază pe prea iubitul nostru Domnitor, recomandat cu atîta căldură şi patriotism de fostul ministru de Interne, prin circulara sa plină de poezie şi entuziasm. (Proclamaţia de care am vorbit mai sus, a lui Nicolae Golescu, începea aşa: „Fraţilor! Principele nostru este sublim“). Trecură cîteva ore fără ca magica panoramă să ia vreo schimbare esenţială, dar cum se auzi vorba: Principele! Poporul se puse în mişcare şi dacă jandarmii nu ar fi temperat furia prin ameninţări şi cîteodată prin lovituri, cortegiul princiar ar fi căutat să schimbe direcţiunea sau să se oprească.
În fine, careta Domnitorului se arătă în mijlocul unui escadron de cavalerie, suveranul românilor, mişcat foarte mult de entusiastica primire ce i se făcea, salută poporul cu un zîmbet plin de bunătate, ridicînd cîteodată capul ca să mulţumească gentilelor doamne ce făceau să plouă în trăsură cu buchete compuse din cele mai frumoase flori şi porumbei albi, unite prin legături de panglici roşii.
După trecerea Domitorului, veneau miniştri şi mai multe căpetenii militare ce se distinseră în memorabilele zile de 23-24 ianuarie. După aceştia veneau fraţii tabaci şi alţi isnafi călări pe cai ageri şi strigînd din timp în timp: Ura! Să trăiască Măria Sa!“.

Domenico Caselli

COMENTARII DE LA CITITORI