Cum au murit oamenii celebri… (10)

in Așa vă place istoria

GARIBALDI (Giuseppe), om politic italian

Data morţii: 2 iunie 1882 (la 74 de ani)

Cauza: bronşită

Locul: Caprera (Italia)

Înhumat: Caprera

Lîngă patul marelui patriot se aflau soţia sa, Francesca, şi fiii săi, Menotti şi Manlio. Ceilalţi doi copii, Teresita şi Ricciotti, încă nu sosiseră de la Roma. Se lăsa seara. Deodată, două pitulici, cu cap negru, intrară pe fereastra deschisă. Garibaldi, care obişnuia să le hrănească, murmură că nu trebuiau gonite, căci erau sufletele celor două fiice ale sale, Rosa şi Anita, moarte la o vîrstă fragedă, care veneau să-l caute; iar, apoi, adăugă: „Hrăniţi-le, cînd eu nu voi mai fi!“. Au fost ultimele lui cuvinte. Fără preot la căpătîi. Fără ceremonie religioasă. Aceste dorinţe le exprimase ferm, în testamentul său: „Fiind, astăzi, în deplinătatea facultăţilor mintale, declar că nu voi accepta, nicicînd, oficiul odios, demn de dispreţ şi infam al preotului, pe care îl consider a fi cel mai mare duşman al speciei umane şi al Italiei, în special. Sînt pe deplin convins că un om nu poate cere ajutorul unui descendent al lui Torquemada decît în stare de nebunie, sau de cea mai crasă ignoranţă“. De altminteri, din aceleaşi raţiuni, Garibaldi a cerut să fie incinerat, cremaţiunea fiind interzisă de Biserică. Dorea ca trupul său, asemenea celor ale eroilor lui Homer, să fie ars pe un rug din lemne de esenţă aromatică. Dorinţa lui Garibaldi de a fi incinerat a dezlănţuit spiritele. Pe lîngă împotrivirea Bisericii, ideea de a-l arde pe eroul Italiei îi ofensa pe admiratorii săi. Aşa încît Garibaldi nu a fost incinerat, ci, dimpotrivă, îmbălsămat în cămaşa sa roşie: distrugerea accelerată prin foc a fost înlocuită cu o conservare artificială!

GÉRICAULT (Théodore), pictor şi desenator francez

Data morţii: 26 ianuarie 1824 (la 33 de ani)

Cauza: abces la coloana vertebrală, în urma unei căderi de pe cal

Locul: Strada Martirilor nr. 21, Paris (Franţa)

Înhumat: Cimitirul Pčre-Lachaise, Paris

Cînd să urce pe cal, Géricault observă că i se rupsese catarama curelei şi, pentru a se încinge, înnodă cele două capete, apoi încălecă. După cîteva minute, în dreptul barierei din Strada Martirilor, calul sări, brusc, într-o parte şi, deşi pictorul era un foarte bun călăreţ, îl aruncă la pămînt: căzu exact pe nodul pe care şi-l făcuse la curea! Traumatismul îi provocă un abces la coloana vertebrală, din care i se trase şi moartea, cîteva săptămîni mai tîrziu.

GOETHE, (Johann Wolfgang von), scriitor german

Data morţii: 22 martie 1832 (la 83 de ani)

Cauza: răceală

Locul: Frauenplan, Weimar (Germania)

Înhumat: capela Cimitirului Vechi, Weimar

Goethe avea fobia morţii – evita să rostească acest cuvînt, înlocuindu-l cu altul, nu suporta vederea pompelor funebre şi se indigna cînd trecea cîte un dric prin faţa casei sale. Cu toate astea, nu se temea de moarte pentru el însuşi, întrucît credea în nemurirea sufletului. Într-o seară de primăvară, în timp ce privea un apus de soare, împreună cu secretarul său Eckermann, i-a mărturisit acestuia: „Cînd ai 75 de ani, nu poţi să nu te gîndeşti, uneori, la moarte. Acest gînd mă lasă întrutotul liniştit, căci am certitudinea că fiinţa noastră este complet indestructibilă. Acţiunea ei se continuă dincolo de orice veşnicie. Se aseamănă cu Soarele, pe care credem că-l vedem dispărînd, dar care, în realitate, nu dispare, ci continuă să-şi răspîndească lumina“. Pe 16 martie, Goethe răci; păru să se refacă, dar, în scurt timp, urmă agonia. Moţăia, aşezat în fotoliu, într-un halat de casă, cu pîslari de fetru şi cu un cozoroc verde pe frunte, pentru a cerne lumina. Friedrich, servitorul său, îl veghea. Goethe îl întrebă în ce dată se aflau – 22 martie. „E bine, a început primăvara, aşa că vindecarea va fi mai rapidă şi mai uşoară“, spuse. Apoi, se adînci într-un somn plin de vise, murmură cuvinte fără şir şi întrebă: „Vedeţi acest frumos cap de femeie, cu bucle negre, strălucitoare, acolo, în fundalul întunecos?“. În sfîrşit, înainte de a se stinge, exclamă: „Lumină… Mai multă lumină!“. Aceste cuvinte foarte „goetheene“, intrate în posteritate ca fiind ultimele lui cuvinte, sînt, de fapt, penultimele vorbe ale scriitorului, ultimele fiind mai puţin „goetheene“, însă mai emoţionante. În delirul inconştienţei care îl conducea, încet, spre moarte, Goethe strîngea între mîinile lui mîna nurorii sale, Ottilia. Respira atît de slab, încît nu se putea şti dacă mai trăia. Ottilia încercă să-şi retragă mîna, dar Goethe i-o strînse, murmurînd: „Hai, micuţo, mai lasă-mi, încă o clipă, lăbuţa ta dragă“. La orele 11,30 dimineaţa, strînsoarea cedă.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI