Cum au murit oamenii celebri… (13)

in Lecturi la lumina ceaiului

HEMINGWAY (Ernest Miller), romancier american

Data morţii: 2 iulie 1961 (la 62 de ani)

Cauza: sinucidere

Locul: Sun Valley, Idaho (Statele Unite ale Americii)

Înhumat: Sun Valley

În dimineaţa aceea de duminică, 2 iulie, în jurul orelor 7, Hemingway a coborît, în pijama, în subsolul casei, unde soţia lui îi ascunsese armele. A luat o puşcă, de calibrul 12, şi o cutie de cartuşe, apoi a urcat în hol. Acolo a pus două gloanţe pe ţeavă, a dus arma la gură şi a apăsat pe trăgaci. Se sinucisese un scriitor bogat, frumos, celebru, consacrat prin Premiul Nobel pentru Literatură, pe care îl primise în anul 1954. Îşi alesese exact acelaşi sfîrşit ca tatăl său. Nu a lăsat nici un rînd pentru a-şi explica gestul. Hemingway se considera terminat. Ajungînd la 60 de ani, sănătatea îi era tot mai şubredă: diabetul, ciroza, hipertensiunea, impotenţa, scăderea vederii l-au împins spre depresie. Memoria îi slăbea şi nu mai putea scrie. „Ce-i trebuie unui om? – spusese, cu cîteva săptămîni înainte. Să se bucure de sănătate. Să facă o treabă bună. Să mănînce şi să bea cu prietenii. Să se bucure de pat. Eu n-am nimic din toate acestea“. N-a suportat să nu le mai aibă.

HENRIC IV, rege al Franţei

Data morţii: 14 mai 1610 (la 56 de ani)

Cauza: asasinat

Locul: Palatul Luvru, Paris (Franţa)

Înhumat: Bazilica Saint-Denis; inima, în biserica mînăstirii iezuiţilor din La Flčche, pînă în 1793, cînd a fost arsă

La o zi după încoronarea reginei, la Saint-Denis, Henric al IV-lea dori să meargă să-l viziteze pe ministrul său Sully, care era bolnav, la locuinţa lui de la Arsenal. De cîteva zile, era chinuit de presimţiri negre, pe care le împărtăşise şi prietenului său Bassompierre. Pe 14 mai 1610, urcînd în trăsură, împreună cu La Force, Montbazon şi d’Épernon, regele întrebă ce dată era. Unul dintre însoţitori îi răspunse: „13, Sire“, în timp ce altul spuse că e 14. „Între 13 şi 14“, conchise regele, apoi ceru să fie ridicate cele două obloane laterale ale trăsurii. La orele 16,00, trăsura intră pe îngusta Rue de la Ferronnerie, veşnic aglomerată. Deşi, în urmă cu exact 56 de ani, la 14 mai 1554, Henric al II-lea dispusese, prin scrisori deschise, lărgirea străzii, lucrurile rămăseseră neschimbate. Îmbulzeala de trăsuri sili caleaşca regală să încetinească în dreptul unui han, cu pitoreasca firmă ,,La inima străpunsă de săgeată”. Profitînd de situaţie, un bărbat care urmărea trăsura urcă din mers şi îi dădu regelui o lovitură de pumnal, rănindu-l între coaste. „Sînt rănit!“, strigă regele. Agresorul îl mai lovi o dată, iar cea de-a treia lovitură se pierdu în mîneca lui Montbazon. Această a nouăsprezecea tentativă de asasinat a reuşit: regele a murit la întoarcerea la Luvru, în timp ce era transportat, într-un jilţ, în apartamentele sale. S-a spus că Ravaillac ar fi avut o mulţime de complici: Casa de Austria, Ducele d’Épernon, Marchiza de Verneuil şi chiar Maria de Medici. Se pare, însă, că ucigaşul, fanatic şi mistic, acţionase de unul singur.

HENRIC VIII, rege al Angliei

Data morţii: 28 ianuarie 1547 (la 55 de ani)

Cauza: cangrenă

Locul: Castelul Whitehall, Londra

Înhumat: Capela Saint George, din Castelul Windsor, Berkshire (Marea Britanie)

Întreaga Curte era, de la o vreme, martoră la declinul regelui, dar nimeni – nici măcar medicii – nu se încumeta să-i vorbească despre sfîrşitul ce i se apropia, de frica pedepsei cu moartea la care erau osîndiţi toţi cei care îndrăzneau să prezică moartea suveranului. Nu trecuseră prea mulţi ani de cînd o astfel de ,,crimă” îl costase viaţa pe Lordul Hungerford. Cu toate acestea, cînd, pe 27 ianuarie, un membru al Consiliului avu acest curaj, regele se arătă resemnat şi trimise după Cranmer, duhovnicul său. Ultimele clipe i-au fost bîntuite de amintirea Annei Boleyn, pentru care se rupsese de Vatican. De cîteva ori a fost auzit şoptind: „Anne… Anne Boleyn“, iar ultimele cuvinte i-au fost: „Călugări!… Călugări!“, de parcă ar fi vrut să-i cheme la căpătîiul lui pe cei pe care îi persecutase atît de mult. Cînd a sosit Cranmer, regele îşi pierduse graiul. Prelatul îl îndemnă să adeverească, printr-un semn, că moare în credinţa creştină: regele l-a strîns de mînă, iar, apoi, şi-a dat sufletul.

După cum ceruse, în sicriul lui au fost puse rămăşiţele lui Jane Seymour, care murise după ce îi dăruise mult doritul fiu. Testamentul regelui, care proscrisese cultul Sfintei Fecioare şi al sfinţilor, rezerva cîteva surprize. Începea cu formula: „În numele Domnului, al Preafericitei Fecioare Maica Domnului şi al tuturor sfinţilor din Cer…“, iar, pentru odihna sufletului său, Henric al VIII-lea lăsa bani să se ţină slujbe pentru pomenirea lui pînă la sfîrşitul lumii – el, care desfiinţase toate daniile de acest fel făcute de înaintaşii săi. Se spune că, atunci cînd Maria Tudor a reinstaurat cultul catolic, ea a dispus dezgroparea şi arderea cadavrului tatălui ei, ca eretic. Faptul este confirmat de Sir Francis Englefield, sfetnic al Mariei Tudor, dar şi de zvonurile care circulau pe atunci, deşi nu există nici o dovadă oficială în acest sens. Doar că, fiind deschis, la începutul Secolului al XlX-lea, s-a văzut că sicriul era gol.

Cota relicvelor

În 1817, cînd osemintele Heloisei şi ale lui Abélard au fost mutate în Cimitirul Pčre-Lachaise, un englez a oferit 100.000 de franci pentru un dinte al Heloisei (=1164). Un compatriot, Lordul Schwaterborg, a cumpărat, cu 16.595 de franci, un dinte al lui Newton (=1727), pe care l-a montat într-un inel. Mult mai aproape de zilele noastre, la 17 iunie 1939, data execuţiei criminalului Eugčne Weidmann, o femeie misterioasă i-a oferit conservatorului Cimitirului Gonards, unde urma să fie înhumat, „preţul dorit de el“, pentru capul criminalului. În anul 1946, un cubanez a oferit 2.500 de dolari pentru una dintre funiile cu care au fost spînzuraţi condamnaţii de la Nürnberg.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI