Cum au murit oamenii celebri… (18)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

* * *

ISABELA CATOLICA, regină a Castiliei

Data morţii: 26 noiembrie 1504 (la 53 de ani)

Cauza: ulceraţie „secretă“

Locul: Medina del Campo (Spania)

Înhumată: Mînăstirea Alhambra şi, ulterior, Capela Regală din Granada (Spania)

Atît de pudică a fost această regină, încît a murit de o ulceraţie la părţile „secrete“, pe care nu a vrut, nici în ruptul capului, să le expună mîinilor, sau ochilor vreunui doctor. Ulceraţia o făcuse umblînd mult călare, în timpul Războiului Granadei, ceea ce

l-a determinat pe un cronicar să spună că Isabela Catolica murise „din cauza virtuţii şi a victoriei sale“, curajul pricinuindu-i boala, iar pudoarea întreţinîndu-i-o. Maslul a trebuit să i se facă pe sub cearşafuri, întrucît nu a vrut să-i fie văzute picioarele în timpul miruirii. Apoi, a cerut să i se pună veşmîntul Ordinului Franciscan. Conştiinţa îi era împăcată, şi nici cei care fuseseră torturaţi din porunca ei, nici rugurile aprinse din voia ei, nici amintirea aceleia pe care o lipsise de tron nu i-au tulburat-o. A cerut ca amerindienii să fie trataţi omeneşte, dar nu fără a fi convertiţi, şi a îndemnat să nu se renunţe, niciodată, la Gibraltar. „Nu plîngeţi şi nu vă pierdeţi vremea în rugăciuni de prisos pentru lecuirea mea, rugaţi-vă, mai degrabă, pentru mîntuirea sufletului meu“, au fost ultimele ei cuvinte. Atît de cucernică i-a fost moartea, încît unii au privit-o ca pe o sfîntă. Regina ceruse ca funeraliile ei să fie cît se poate de simple şi refuzase îmbălsămarea, ceea ce a creat complicaţii îngrozitoare. Banii economisiţi astfel trebuiau destinaţi unor fapte pioase. În ziua care a urmat morţii ei, un cortegiu de seniori, prelaţi, călugări, oşteni lua drumul Granadei, însoţind o targă ce purta un sicriu modest. Drumul a durat 3 săptămîni, cu furtuni apocaliptice şi revărsări de ape, care luau podurile şi prefăceau drumurile în şuvoaie de noroi. În cele din urmă, regina ajunse în cripta de la Alhambra, unde avea să i se alăture, într-o zi, şi soţul ei, „astfel ca – spusese ea – unirea de care am avut noi parte pe lumea aceasta să poată fi înfăţişată de alăturarea trupurilor noastre în pămînt şi ca, prin mila Domnului, sufletele noastre să fie, din nou, împreună, în Cer“.

* * *

IVAN IV (zis cel Groaznic), ţar al Rusiei

Data morţii: 18 martie 1584 (la 54 de ani)

Cauza: afecţiune a intestinelor şi a aparatului uro-genital

Locul: Kremlin, Moscova (Rusia)

Înhumat: Catedrala ,,Sfîntul Arhanghel Mihail“, Kremlin

Ultimul an al sîngeroasei sale domnii, Ţarul Ivan şi l-a petrecut făcînd socoteala celor care pieriseră din voia lui: o listă număra 3.148 de victime, alta, 3.750, iar pe a treia n-a mai terminat-o. Desfrînat şi hulpav, îşi ruinase sănătatea. De 3 ani, de cînd, într-o izbucnire de furie, îşi omorîse fiul cel mare, pe Ivan, nu mai dormea. Trupul începuse să i se buhăiască, testiculele i se umflau, iar pielea, crăpată toată, răspîndea o duhoare oribilă. Medicii vorbeau de ,,o descompunere a sîngelui“ şi de ,,o stricare a măruntaielor“. Văzînd că poţiunile doctorilor şi rugăciunile călugărilor se dovediră neputincioase, ţarul apelă la vraci şi făcători de minuni: din toate colţurile Rusiei veniră, la Moscova, vrăjitori, astrologi, magicieni. Vreo 60 au fost găzduiţi într-o anexă a palatului şi, în fiecare zi, un om al ţarului venea să-i întrebe. Răspunsul nu se dovedi încurajator, prezicînd că Ivan avea să moară pe 18 martie. Ţarul se jură că, dacă prezicerea nu se va adeveri, va pune să fie arşi, cu toţii, de vii. Pe 16 martie, în timp ce îşi mîngîia comorile adunate în sipete, Ivan făcu o sincopă, dar, pe 18 martie, după o baie fierbinte, se simţi mult mai bine. „După cîte au spus ghicitorii, astăzi ar trebui să-mi dau duhul. Şi, cînd colo, eu simt cum îmi recapăt puterile. Ia să se pregătească şarlatanii ăştia să moară chiar ei“. După încă o baie şi un pui de somn, începu o partidă de şah şi, deodată, se prăbuşi, cu capul pe tablă. În zadar săriră cu toţii, în zadar îl frecţionară doctorii cu vodcă: ghicitorii puteau răsufla uşuraţi – de data asta, ţarul chiar murise. Dorinţa suveranului fusese să fie îngropat ca monah, şi nu ca ţar. Lîngă trupul îmbrăcat în pînză groasă, Mitropolitul Moscovei rosti rugăciunile rituale monastice, şi Ivan cel Groaznic intră în veşnicie cu numele de „fratele Iona“…

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI