Cum au murit oamenii celebri… (36)

in Așa vă place istoria

* * *

LUDOVIC XIII

(zis cel Drept)

Rege al Franţei

Data morţii: 14 mai 1643 (la 42 de ani)

Cauza: enterită TBC agravată de tratament

Locul : castelul Saint-Germain (Franţa)

Înhumat : bazilica Saint-Denis; inima la biserica Iezuiţilor, Str. Saint Antoine, Paris; viscerele la catedrala Notre-Dame, Paris (Franţa)

În ultimul an al vieţii sale, bolnăviciosul rege Ludovic al XlII-lea a avut de îndurat nu mai puţin de 215 spălături stomacale şi 212 clisme, de 47 de ori luîndu-i-se sînge. A murit de tuberculoză, dar se poate spune, la fel de bine, şi că a sfîrşit de mîna doctorilor. Pus la regim sever cu zer, ajunsese doar piele şi os. „Aşa arată braţul unui rege?“, spunea, pradă deznădejdii, dîndu-şi la iveală braţul descărnat, mîna dreaptă, rămasă fără vlagă.

Pe 22 aprilie, cînd Delfinul a fost botezat la capela Saint-Germain, regele, care se arăta pentru ultima oară în lume, abia de-a putut să-şi îmbrăţişeze moştenitorul.

– Cum te cheamă, fiule? îl întrebă.

– Ludovic al XIV-lea, tată – răspunse micuţul prinţ.

– Încă nu, copilul meu, încă nu, dar roagă-te Domnului să nu mai dureze mult. Bolnavul îşi pierduse răbdarea: „Cînd o să-mi dai vestea cea bună – l-a întrebat pe doctorul Chicot – că e timpul să mă duc la Dumnezeu?“

O complicaţie apărută pe 10 mai – peritonită perforată acută, din pricina ulceraţiilor provocate de ftizie – i-a fost fatală. Sfîrşitul nefericitului rege, care vomita viermi, unul fiind „lung de jumătate de picior“, a fost oribil. Cînd medicul i-a anunţat iminenţa sfîrşitului, a spus, uşurat: „Slavă Ţie, Doamne, facă-se voia ta!“ şi i-a întins duhovnicului cartea de rugăciuni: „O să vă daţi seama, nu-i aşa, cînd va veni momentul să citiţi rugăciunea pentru muribunzi. De altminteri, eu le-am şi însemnat pe toate dinainte…“

Dar agonia a mai durat încă o zi. În cele din urmă, la ora 14.45, a suspinat: „Isuse“, apoi, ducîndu-şi degetul la buze, pentru ca duhovnicul să nu mai spună nimic, şi-a dat sufletul.

 

Inimă de rege pe paleta de pictor

Foarte preţuită de pictorii veacurilor din urmă era o vopsea cafeniu-închis, numită mummie, care se usca foarte greu şi dădea picturilor un minunat luciu transparent, imposibil de obţinut cu vreo substanţă vegetală sau minerală. Se prepara pe bază de ulei, cu un amestec de substanţe aromatice şi de substanţe organice provenite de la cadavrele îmbălsămate, şi se procura cu mare greutate de la anumiţi droghişti din Levant, la preţuri exorbitante.

În anul 1793, profanîndu-se urnele cu inimile regilor şi reginelor, păstrate la Saint-Denis şi la alte biserici din Paris, doi pictori, Saint-Martin şi Droling, au cumpărat cîteva inimi regale pentru a prepara această vopsea. Saint-Martin s-a ales cu inimile lui Ludovic al Xlll-lea şi Ludovic al XlV-lea, păstrate pînă atunci la biserica Iezuiţilor din Strada Saint-Antoine. Cît despre Droling, el a pus la tuburi 11 inimi provenite de la Val-de-Grîce, printre care inima Anei de Austria, a Mariei Tereza, ale ducelui şi ducesei de Burgundia, a Henriettei de Anglia, a Regentului, a prinţesei Palatine, a lui Gaston de Orléans şi a ducesei de Montpensier. Toate la un loc au îmbogăţit paleta lui Droling, iar astăzi poate fi admirat la Luvru tabloul interior de bucătărie, pictat, în parte, cu inimi regale. Saint-Martin a folosit doar o parte din inima lui Ludovic al XlV-lea, restul a înapoiat, împreună cu inima intactă a lui Ludovic al Xlll-lea. Drept mulţumire, a primit din partea lui Ludovic al XVIII-lea o tabacheră de aur.

 

* * *

LUDOVIC XIV (zis cel Mare)

Rege al Franţei

Data morţii: 1 septembrie 1715 (la 76 de ani)

Cauza: cangrenă senilă

Locul: Palatul Versailles (Franţa)

Înhumat: bazilica Saint-Denis; inima la biserica Iezuiţilor din Strada Saint-Antoine, Paris; viscerele la catedrala Notre Dame din Paris (Franţa)

Durerile la piciorul stîng începuseră din luna august, în scurt timp regele trebuind să fie purtat ca să poată fi prezent la capelă, la concerte, pentru audienţe şi la masă. Durerile devenind insuportabile, în ziua de 25 a fost chemat chirurgul său, Maréchal, care îi examinează piciorul acoperit cu pete negre: cangrenă. Regele pomeneşte el însuşi de amputare şi-i îndeamnă pe medici să aibă pregătite instrumentele, dar aceştia se mulţumesc să-i prescrie băi cu plante aromate.

Nicicînd n-a fost Ludovic al XlV-lea mai rege decît în ultimele zile ale sale. Ceremonia maslului s-a desfăşurat în public. Văzînd-o pe doamna de Maintenon în lacrimi, îi spune: „Dar, doamnă, mîhnirea pe care o încercaţi văzîndu-mă în pragul morţii nu are rost, doar am trăit de-ajuns. M-aţi crezut oare nemuritor? Nu, eu ştiu prea bine că trebuie să părăsesc totul. De multă vreme mă gîndesc la asta şi sînt pregătit, căci ştiu bine că există un suveran peste regii pămîntului şi că noi nu avem decît a ne supune poruncilor Sale“.

În zilele care urmară, regele îşi încheie testamentul, îşi arse hîrtiile puse în casete şi îşi luă rămas bun de la curteni. Apoi ceru să vină micul Delfin, îşi măsură, preţ de cîteva clipe, cu privirea plăpîndul succesor şi îi spuse, cu lacrimi în ochi: „Copile drag, ai să fii cel mai mare rege din lume. Mie mi-a plăcut prea mult războiul, aici să nu-mi urmezi pilda. Străduieşte-te să ai pace cu vecinii. Dă Domnului ce îi datorezi. Fă ca supuşii tăi să Îl cinstească. Urmează întotdeauna sfaturile bune; încearcă să nu-ţi asupreşti poporul; eu, din păcate, n-am reuşit. Nu uita niciodată recunoştinţa ce o datorezi doamnei de Ventadour“ (guvernanta Delfinului). Apoi, împreunîndu-şi mîinile şi ridicînd ochii la cer, mai spuse: „Doamne, Îţi încredinţez acest copil. Îngăduie-i să Te slujească şi să Te cinstească la fel ca un rege bun creştin, şi să Te facă venerat şi slăvit de întreg poporul regatului său“. După care îşi sărută moştenitorul de două ori şi, cu lacrimi în ochi, îi dădu binecuvîntarea. Cum copilul plîngea în hohote, trebui să fie luat de acolo. Ludovic al XlV-lea recomandă ca micul Ludovic al XV-lea să fie dus la Vincennes, unde era aer curat, şi puse la punct toate detaliile drumului. Curtenii remarcară că spunea „tînărul rege“ cînd vorbea de Delfin, iar cînd se referea la propria-i domnie, spunea „cîtă vreme am fost rege“.

Despărţirea de doamna de Maintenon a fost impresionantă: „Ce se va întîmpla cu dumneavoastră, că nimic nu aveţi?“, i-a spus. Iar apoi, zărind prin oglindă doi valeţi care plîngeau: „De ce plîngeţi? M-aţi crezut nemuritor? Eu unul nu, iar voi ar fi trebuit să ţineţi seamă de vîrsta mea şi să fiţi pregătiţi să mă pierdeţi“. Îşi arătă mirarea şi părerea de rău că nu mai suferea: „Aş vrea să sufăr mai mult, ca să-mi ispăşesc greşelile“, îi mărturisi duhovnicului său. Pe 31 august, la ora 11 seara, preoţii începură rugile pentru muribunzi, iar regele spuse Tatăl nostru împreună cu ei cu glas atît de puternic, încît a putut fi auzit din încăperea alăturată. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa. În dimineaţa următoare, la ora 8.15, şi-a dat sufletul.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI