Cum au murit oamenii celebri… (37)

in Așa vă place istoria

 

 

Culmea servilismului

Odată, cînd Ludovic al XlV-lea asista la slujbă la Fontainebleau, preotul îşi începea predica astfel: „Fraţi ai mei, toţi sîntem muritori…“ Apoi, temîndu-se că l-a ofensat pe rege, se întoarse spre el şi adăugă încurcat: „Da, sire, sau, cel puţin… aproape toţi“.

 

* * *

LUDOVIC XV

(zis cel Iubit)

Rege al Franţei

Data morţii: mai 1774 (la 64 de ani)

Cauza: variolă

Locul: Palatul Versailles (Franţa)

Înhumat: bazilica Saint-Denis (Franţa)

În seara de 25 aprilie, în timp ce regele lua o poţiune, căci nu se simţea prea bine, unul din medicii săi, părîndu-i-se a vedea pe faţa lui nişte pete roşii, spuse: „Aduceţi lumina mai aproape, regele nici nu-şi vede paharul“. Aducîndu-se mai aproape un sfeşnic, doctorii se aplecară şi se îndreptară fără o vorbă: era variolă, boală care nu prea ierta la vîrsta monarhului. Regele nu se pierde însă cu firea şi se arată încrezător: „De n-aş fi avut varicelă, aş fi zis că am făcut acum…“

Într-adevăr, regele avusese la 18 ani o formă severă de varicelă, pe care doctorii o luaseră drept variolă. Aşa încît nu era imun la această boală. Pe 3 mai, ceru o oglindă şi, după ce examină bubele care-l desfigurau, conchise: „E variolă!“ Apoi adăugă: „Din aşa ceva nu scapi la vîrsta mea: trebuie să-mi pun treburile în ordine“. Viaţa privată mai întîi: „De-acum mă voi consacra lui Dumnezeu şi poporului meu, de mîine va trebui să vă retrageţi“, i-a spus doamnei du Barry.

Agonia a fost înspăimîntătoare, dar regele nu s-a plîns nici măcar o dată: „Penitenţa e prea scurtă pentru cît de mari îmi sînt păcatele“. Trupul acoperit de coji, pe care i-l stropeau cu apă sfinţită, răspîndea o duhoare oribilă, de care valeţii şi preoţii nu ştiau cum să mai fugă. În delir, regele vedea focul gheenei şi îi chema, pe rînd, pe Dumnezeu şi pe duhovnic.

S-a sfîrşit în după-amiaza zilei de 10 mai, la ora 3.30. Curtenii se împrăştiară numaidecît care-ncotro şi doar cîţiva preoţi rămaseră să vegheze augustul hoit. Socotindu-se că îmbălsămarea nu era posibilă şi, pe deasupra, mai era şi periculoasă, trupul regelui fu învelit în albituri frumos mirositoare şi închis în două sicrie de plumb, în care se puseseră tărîţe. Nicicînd n-a fost mai dată peste cap o înmormîntare regală: pe 12 mai, pe înserat, sicriul lui Ludovic al XV-lea părăsea Palatul Versailles într-un rădvan simplu, escortat de 2 trăsuri, 20 de paji şi 50 de gărzi călare. Nu fusese timp să se drapeze echipajele şi nici să se pună doliu la livrelele personalului. Poporul nu s-a sinchisit prea tare la trecerea convoiului. Unii, amintindu-şi că regele avea o mare pasiune pentru vînătoare, strigară „Şo! Şo!“, alţii, făcînd aluzie la altă pasiune a regelui: „Luaţi aminte, doamnelor, aici duce plăcerea!“ Iată-ne ajunşi la cauza morţii: variola. Stareţul de la Saint-Sulpice, cînd a aflat care era boala regelui, a ţinut să pună lucrurile la punct: „Nimic nu este mic la cei mari!“ (Joc de cuvinte: „variolă“ – „petite vérole“). Se pare că boala o luase de la o fată de morar, la care îi rămăseseră ochii în timpul unei vînători. Aflînd că regele o plăcuse, amabila doamnă du Barry aranjase ca aleasa să vină la Trianon, unde, în chiar aceeaşi seară, cunoscuse onorurile patului regal…

 

Profanarea mormintelor regale

Pe 6 octombrie 1793, Convenţia naţională vota, la propunerea lui Barrere, un decret prin care se dispunea distrugerea mausoleelor regale de la Saint-Denis şi exhumarea regilor, reginelor, prinţilor şi persoanelor de vază îngropate acolo de 1.500 de ani. În 15 zile au fost deschise toate mormintele regale, nu atît pentru a fi recuperat plumbul sicrielor, cît pentru plăcerea macabră de a privi tiranii şi de a le profana cadavrele. Cîteva dintre ele – Henric al IV-lea, Ludovic al Xlll-lea, Ludovic al XlV-lea, Turenne – erau bine conservate, dar altele erau în stare de putrefacţie lichidă. Era o asemenea duhoare, încît biserica se umpluse de un abur negru şi greţos. Pentru a-l alunga, s-a turnat oţet şi s-au tras salve de muschete. Cîţiva dintre lucrători, însă, s-au îmbolnăvit de dizenterie şi friguri.

Tot ce a rămas după profanarea a 25 de regi, 17 regine, 71 de prinţi şi prinţese şi 11 alte înalte feţe, a fost aruncat în spatele bisericii, în două gropi comune, una pentru cei din dinastia Valois, cealaltă pentru Bourboni, iar deasupra s-a turnat var.

O dată cu Restauraţia, din ordinul lui Ludovic al XVIII-lea, arhitectul Lenoir şi cancelarul Dambray au pus să se cerceteze cele două gropi, dar, cum era de aşteptat, osemintele nu au putut fi identificate. Aşa încît se mulţumiră să le pună în două grămezi, una Valois şi una Bourbon, înhumarea în cripta bisericii făcîndu-se în vrac.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI