Cum au murit oamenii celebri… (46)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

* * *

MARIA STUART

Regină a Scoţiei

Data morţii: 18 februarie 1587 (la 44 de ani)

Cauza: decapitată

Locul: castelul Fotheringhay (Marea Britanie)

Înhumată: catedrala din Peterborough, apoi Abaţia Westminster, Londra (Marea Britanie)

Un ultim semn de cochetărie al Mariei Stuart a fost ţinuta cu care a murit: o rochie roşie, ca să ascundă sîngele care avea s-o păteze, şi perucă. Atunci cînd au venit s-o ia, ca s-o ducă într-o sală a castelului, unde fusese înălţat eşafodul, se ruga în mica ei capelă. Urcînd pe eşafod, s-a sprijinit de braţul valetului ei, căruia i-a spus: „Iată şi ultimul serviciu pe care îl primesc din partea dumitale“. După ce i s-a citit sentinţa, cei aflaţi de faţă au început să rostească rugăciuni anglicane. „Milorzi – le-a spus ea cu fermitate – dacă doriţi să vă rugaţi pentru mine, eu vă mulţumesc, dar nu am cum să mă alătur rugilor voastre, căci nu sîntem de aceeaşi religie“. Cînd călăul i-a scos corsajul, apărînd pe jumătate goală în faţa a sute de privitori, regina a constatat, zîmbind, că nu era obişnuită să se dezbrace cu atîta lume de faţă, şi nici să aibă un călău drept valet. Înduioşat, călăul cade în genunchi, cerînd să-l ierte pentru ce urma să facă.

„In manus tuas…“. Rugăciunea reginei a fost curmată de prima lovitură de secure. Călăul era atît de tulburat, încît abia la a 3-a încercare a putut să-i taie capul, iar cînd a vrut să-l apuce de păr pentru a-l arăta celor de faţă – acesta s-a rostogolit pe jos ca o minge însîngerată: ceea ce ţinea el în mînă era doar o perucă! Un martor redă un detaliu înfiorător: „Buzele i se mai mişcară încă un sfert de ceas după ce îi fusese tăiat capul“, fapt care a umplut de groază asistenţa. În clipa cînd s-a luat trupul însîngerat pentru îmbălsămare, ceva mişca sub veşmintele reginei: nezărit de nimeni, căţeluşul ei o urmase şi i se făcuse ghem sub fuste. Iese de acolo năclăit de sînge şi se porneşte a lătra, refuzînd să-şi părăsească stăpîna, pe care o apăra cu mai mult curaj decît şi-au apărat Iacob al Vl-lea mama şi mii de nobili suverana…

* * *

Maria Antoaneta

de Lorena

Regină a Franţei

Data morţii: 16 octombrie 1793 (la 37 de ani)

Cauza: ghilotinată

Locul: Piaţa Revoluţiei (azi Piaţa Concoorde), Paris (Franţa)

Înhumată: cimitirul Madeleine, Paris, apoi bazilica Saint-Denis

La ora 4 dimineaţa, după primirea sentinţei, văduva Capet s-a întors în celulă, unde a compus o ultimă scrisoare, destinată doamnei Elisabeth, cumnata sa, scrisoare pe care Fouquier-Tinville (magistrat şi om politic, acuzator public al Tribunalului revoluţionar) nu avea s-o transmită.

„Azi, 16 octombrie 1793, la 4,30 dimineaţa.

Ţie îţi scriu, soră, pentru ultima oară: chiar acum am fost condamnată, nu la o moarte ruşinoasă, aceea e doar pentru criminali, ci pentru a mă duce după fratele tău. Nevinovată, ca şi el, sper să arăt aceeaşi tărie ca el în ultimele clipe: sînt liniştită, aşa cum eşti atunci cînd nu ai nimic pe conştiinţă…“

La ora 11, regina a urcat în căruţă, îmbrăcată în rochie albă şi cu „o bonetă foarte obişnuită“. Abatelui Girard, preot constituţional (aderent la Constituţia din 1790), căruia regina a refuzat să i se spovedească, declarînd în legătură cu îndemnul de a se înarma cu curaj: „Curaj! Ah, domnule, sînt ani de cînd ucenicesc în ale curajului, n-o să-mi lipsească tocmai în clipa cînd suferinţele mele iau sfîrşit!“.

Căruţa, trasă de un cal alb, a părăsit Conciergerie în mijlocul unei mulţimi agitate, a cărei îmbulzeală a provocat dese şi imprevizibile opriri. La o oprire mai bruscă, regina, cu mîinile legate la spate – umilinţă de care Ludovic al XVI-lea fusese scutit – a fost cît pe ce să-şi piardă echilibrul, lovindu-se de marginile căruţei; un glas din mulţime strigă: „Aha! Astea nu-s pernele tale de la Trianon!“.

Odată ajunsă căruţa la eşafod, Maria Antoaneta coboară fără să se lase ajutată, „încă mai liniştită şi mai împăcată decît la ieşirea din temniţă“; urcă treptele abrupte cu atîta grabă, „bravînd“, încît îşi pierde un pantofior. Cînd a ajuns pe platformă, călcîndu-l fără să vrea pe picior pe călăul Sanson, îi spune: „Vă cer scuze, domnule, n-a fost cu intenţie“. La ora 12,15, capul reginei cădea în coş, în strigăte de „Trăiască Republica!“, pentru ca apoi să fie ridicat de un ajutor al călăului şi purtat de jur-împrejurul eşafodului.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI