Cum au murit oamenii celebri… (49)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

* * *

MAUPASSANT (Guy de)

Scriitor francez

Data morţii: 6 iulie 1893 (la 43 de ani)

Cauza: sifilis cu evoluţie neurotropă

Locul: Strada Berton nr.17 (azi Strada Ankara, Paris – Franţa)

Înhumat: cimitirul Montparnasse, Paris

„În sfîrşit, am sifilis, din cel veritabil, nu vreun amărît de sculament, nu cristalina ecleziaştilor, nu burgheza creastă a cocoşului, nu leguminoasele conopide, nu-nu, am marele sifilis, cel de care a murit Francisc Întîiul. E o fală pentru mine, şi-i dispreţuiesc peste poate pe burghezi. Aleluia, am sifilis, gata cu teama că-l iau!“. Era în 2 martie 1877.

După 15 ani, sifilisul, alăturat eteromaniei, îl aducea pe Maupassant în pragul demenţei. Devenise irascibil, violent, megaloman; îşi pierdea şirul ideilor, avea halucinaţii, deliruri. În ianuarie 1892 a încercat să se sinucidă, tăindu-şi gîtul. A fost internat la clinica doctorului Blanche, de unde nu avea să mai iasă. Demenţa progresa: se spăla cu apă de Evian de frica microbilor, se plîngea că are sare în cap, vedea insecte colcăind în jurul lui, vorbea cu morţii, mai ales cu Flaubert şi cu fratele său, Hervé – care a murit tot nebun -, credea că are milioane, îi scria lui Leon al IlI-lea, îndemnîndu-l să dispună construirea de morminte cu tot confortul modern ş.a. Declaraţiile sale ar fi fost de tot hazul, dacă n-ar fi fost tragice. De exemplu, la 31 ianuarie, cerea: „Îmbrăcaţi-mă. Iau trenul să mă duc în Purgatoriu“. Pe 23 februarie afirma: „Dumnezeu o să moară din pricina mea, îi dau sifilis negru“. De asemenea, pe 29 martie: „Nu trebuie să urinez, urina e din bijuterii. Eu unul aşa mă duceam la femeile de lume, cu bijuterii“. În ultimele 6 luni de viaţă, Maupassant şi-a petrecut mai tot timpul vorbind cu peretele din faţa lui. Crizele de convulsii deveniseră tot mai dese, o dată chiar încercînd să omoare un alt bolnav cu o bilă de biliard. Pe 28 mai, după o astfel de criză, a intrat în comă. A murit pe 6 iulie, după ce, revenindu-şi pentru cîteva clipe, a murmurat: „Tenebre, oh, tenebre“.

Familia a găsit de cuviinţă să precizeze în ferpar că Guy de Maupassant a murit „creştineşte“! Tot de dragul bunei-cuviinţe a fost nesocotită dorinţa lui Maupassant de a fi îngropat de-a dreptul în pămînt, fără sicriu: A avut, totuşi, nu un sicriu, ci trei, din lemn de brad, de pin şi de stejar.

Domnul şi doamna Maupassant n-au fost de faţă la funeralii, la Saint-Pierre de Chaillot. Mama – care se dusese să-l vadă o singură dată cît fusese internat – a pretextat că era prea obosită ca să vină de la Nisa, trimiţîndu-şi camerista.

* Cine poate spune dacă durerea şi moartea nu ştiu ce fac – Emile Zola (1840-1902) (Discurs în faţa mormîntului lui Maupassant)

* * *

MAURRAS (Charles)

Scriitor şi om politic francez

Data morţii: 16 noiembrie 1952 (la 84 de ani)

Cauza: boală de inimă

Locul: clinica Saint-Gregoire, Tours (Franţa)

Înhumat : Roquevaire; inima la Martigues (Franţa)

În clipa morţii, Maurras, surd din copilărie, şi-a cerut mătăniile şi apoi a şoptit: „Pentru prima oară, aud pe cineva venind…“ Cuvinte despre care Francois Mauriac a spus că au fost „cele mai frumoase pe care apropierea veşniciei le-a inspirat vreodată unui om rămas de mic fără auz“.

Potrivit dorinţei sale, inima i-a fost pusă în cutia de lucru a mult iubitei sale mame, îngropată în grădina Chemin de Paradis, la Martigues.

 

Din dragoste şi din cenuşă

După moartea lui Mausol (regele Cariei,

= 353 î. Chr.), sora (şi soţia sa) Artemis a pus să i se ridice un mormînt falnic, socotit de antici printre cele 7 minuni ale lumii. Dar rămăşiţele regelui n-au ajuns niciodată în mausoleu, căci Artemis a cerut ca osemintele şi cenuşa lui să fie amestecate cu perle şi măcinate, pentru ca în fiece zi să-şi pună în apa de băut un strop din acea pulbere.

 

* * *

MAZARIN (Jules)

Cardinal şi om politic francez de origine italiană

Data morţii: 9 martie 1661 (la 59 de ani)

Cauza: nefrită acută, edem pulmonar şi criză de uremie

Locul: castelul Vincennes (Franţa)

Înhumat: capela de la College des Quatre- Nations (azi Institut de France), Paris (Franţa)

Cu cîteva săptămîni înaintea morţii, Mazarin, care-şi simţea sfîrşitul aproape, se plimba prin galeriile palatului său, admirîndu-şi colecţiile şi murmurînd: „Trebuie să le părăsesc, pe toate trebuie să le părăsesc!… Şi cît m-am ostenit să-mi procur aceste lucruri! Cum să le las fără părere de rău? N-o să le mai văd acolo unde mă duc…“. Pe 8 februarie 1661, Mazarin îşi părăseşte mult iubitele comori şi cere să fie dus să-şi aştepte moartea la castelul Vincennes. Ştiute fiind gusturile rafinate, aproape efeminate, ale cardinalului, obişnuit să se machieze şi să se parfumeze, e lesne de închipuit cît l-au putut face să sufere cei 10 medici cu spălăturile, cataplasmele cu balegă de cal şi vomitivele lor prescrise cu toptanul. Vomitivele, care îl ajutaseră pe Ludovic al XVI-lea, cînd fusese grav bolnav la Calais, care lui Mazarin i-au grăbit moartea, ceea ce i-a făcut pe duşmanii săi să spună că acest leac a salvat de două ori Franţa. Pe 7 martie, Mazarin şi-a luat rămas bun de la rege, căruia i-ar fi spus: „Sire, vă datorez totul, dar cred că mă revanşez întrucîtva lăsîndu-vi-l pe Colbert“. În aceeaşi zi a primit sfîntul maslu. Trista împrejurare a avut şi un moment aproape comic: cînd a fost să-i ungă ochii, preotul oficiant „se pierdu şi nu mai ştiu formula pe care trebuia s-o spună, aşa încît, după ce i-a fost uns un ochi, Eminenţa sa rămase o bună bucată de timp cu un ochi deschis şi cu unul închis, ceea ce dînsul suportă cu răbdare“. Întîi grija sufletului, apoi grija trupului. „Înaintea morţii – mai povesteşte cardinalul Brienne – cere să fie bărbierit, iar mustăţile să-i fie întoarse cu drotul; i se dădu cu roşu pe obraji şi pe buze. A fost fardat atît de bine cu roşu şi cu alb de Spania, încît, probabil, n-a fost în viaţa lui mai alb şi mai rumen“. Şi în zorii zilei de 9 martie, proaspăt ras, pomădat, frizat, îmbrăcat în sutana purpurie, cu tichia roşie pe cap, cardinalul îşi dă sufletul, murmurînd: „Mai am puţin, mintea mi se tulbură. Îmi pun nădejdea în Isus Christos“.

Cînd Ludovic al XIV-lea a fost anunţat că Mazarin tocmai îşi dăduse sufletul bunului Dumnezeu, un curtean a comentat: „Sire, mă îndoiesc că Domnul o să i-l primească…“

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI