Cum au murit oamenii celebri… (61)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

* * *

MOZART (Wolfgang Amadeus)

Compozitor austriac

Data morţii: 5 decembrie 1791 (la 35 de ani)

Cauza: afecţiune renală complicată de o criză de uremie

Locul: Mozarthaus nr. 8 (casa a fost demolată în 1874), Viena (Austria)

Înhumat: cimitirul Sfîntul Marx, Viena

Legenda spune că Mozart ar fi primit în anul 1790 vizita unui misterios oaspete, îmbrăcat în gri, venit să-i comande un „Recviem“ în numele unui personaj care nu dorea să-şi dezvăluie numele. Astăzi se ştie însă că a fost un contract în toată regula, încheiat în faţa unui notar, între Mozart şi contele Walsegg zu Stuppach. Nu e mai puţin adevărat că această comandă l-a tulburat pe Mozart, a cărui sănătate era ruinată, făcînd să-i încolţească în minte ideea superstiţioasă că muzica pe care o compunea era destinată propriilor lui funeralii.

Pe 20 noiembrie 1791, Mozart a căzut la pat. Opt zile mai tîrziu, doctorii i-au pus diagnosticul de „febră militară“ (sic!). „Simt că s-a terminat cu muzica pentru mine“, a spus Mozart cu un suspin. Totuşi, în momentele cînd suferinţa îi dădea un răgaz, mai lucra la „Recviem“ şi le cerea prietenilor care veneau să-l vadă să cînte împreună cu el părţile terminate, el susţinînd, cu voce stinsă, partea de alto. În noaptea de 4 spre 5 decembrie, Mozart a chemat-o pe Sophie Haibl, care îl veghea, spunînd că are „gustul morţii în gură“ şi cerînd să vină şi un preot. Doctorul, care era la teatru, trimite vorbă că el nu mai poate face nimic pentru bolnavul aflat pe moarte şi îi prescrie comprese reci pe frunte. Mozart cere partitura la „Recviem“ şi o întinde pe pat zicînd: „N-am spus că pentru mine o scriu?“ A vrut să cînte partitura şi – povesteşte Sophie Haibl – „ultima lui suflare a fost ca şi cum ar fi vrut să imite cu gura trompetele «Recviemului» său“. Era ora 12.55.

Socoteala a ceea rămînea după el a durat foarte puţin: lăsa 60 de florini. S-a organizat o înmormîntare pe măsură: cortegiu de categoria a treia (11 florini) şi groapa comună. Constanze, suferindă, n-a fost de faţă. După un scurt serviciu funebru la Catedrala Sfîntul Ştefan, într-o capelă laterală, fără slujbă şi fără muzică, cortegiul s-a îndreptat spre cimitirul Sfîntul Marx, în afara oraşului. În clipa cînd cortegiul trece de zidurile oraşului, se porneşte o viforniţă: cei cîţiva prieteni care urmau sicriul se întorc din drum şi se duc să se încălzească la „Şarpele de argint“. Mozart a fost aruncat la groapa comună, de faţă fiind doar cioclii. În ziua următoare, Deiner, un prieten al lui Mozart, făcînd o vizită văduvei, nu scapă prilejul să-i spună că s-ar cuveni să se îngrijească măcar să fie pusă o cruce pe locul unde a fost îngropat soţul ei. Răspunsul a fost că asta era treaba parohiei.

Nici în anul 1808 nu exista o cruce pe mormîntul lui Mozart. Admonestată de cîţiva admiratori indignaţi ai compozitorului, Constanze Mozart, care era pe punctul de a se recăsători, se duce la cimitirul unde nu pusese piciorul timp de 16 ani. Acolo află că groparul murise de ani buni şi că mormintele din 1791 fuseseră răscolite. Un secol mai tîrziu, oraşul Viena dispune să se întreprindă cercetări. Nepotul muzicianului Albrechts Berger, prieten al lui Mozart, a declarat, cu acest prilej, că-şi aminteşte locul mormîntului, care îi fusese arătat în copilărie. Pe baza mărturiei lui, a fost marcat locul aproximativ.

* * *

MURAT (Joachim) Mareşal al Franţei

Rege al Neapolelui

Data morţii: 13 octombrie 1815 (la 48 de ani)

Cauza: împuşcat

Locul: Pizzo, Calabria (Italia)

Înhumat: biserica San Giorgio, Pizzo

Plecat din Corsica, Murat debarcă, la 8 octombrie, pe coasta calabreză, încercînd să-şi recucerească fostul regat. Arestat la Pizzo, este judecat de o comisie militară, în faţa căreia refuză să compară. Jandarmului venit după el îi spune: „Ofiţerii din care este format acest tribunal mie îmi datorează avansarea. Nu vreau alţi judecători decît pe Dumnezeu şi poporul meu. Pentru ca eu să cobor la nivelul unora care abia au fost numiţi, ar trebui rupte prea multe file din Istoria Europei. Eu sînt Joachim-Napoleon, rege al Neapolelui; poftiţi afară, domnule!“. Tribunalul îl judecă în lipsă şi, fireşte, îl condamnă la moarte.

O dată cu sentinţa, Murat află că nu mai avea decît jumătate de oră de trăit, răstimp în care se spovedeşte unui preot, după care începe o scrisoare către soţia sa, Caroline (Caroline Bonaparte, sora lui Napoleon I). Scrisoarea rămîne neterminată, căci au venit să-l ia pentru a-l duce pe terasa castelului Pizzo, unde îl aştepta plutonul. Respinge jilţul în care voiau să-l aşeze şi legătura pentru ochi. Apoi, cu voce foarte sigură, frumosul Murat strigă către soldaţii ce-şi ridicau puştile: „Soldaţi, cruţaţi-mi faţa şi ţintiţi-mă în inimă. Ochiţi… foc!“. Cade pe loc, cu 5 gloanţe în piept; al 6-lea însă, nesocotindu-i ultima dorinţă, îl nimereşte în plină figură.

Aruncate mai întîi într-o groapă comună, rămăşiţele pămînteşti ale lui Murat au fost exhumate după înfăptuirea unităţii italiene şi depuse în biserica San Giorgio din Pizzo.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI