Cum au murit oamenii celebri… (63)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

* * *

NAPOLEON I

Împărat al francezilor

Data morţii: 5 mai 1821 (la aproape 52 de ani)

Cauza: cancer la stomac sau/şi hepatită amibiană

Locul: Longwood, pe Insula Sfînta-Elena

Înhumat: cripta bisericii Domului Invalizilor, Paris (Franţa)

Noaptea de 4 spre 5 mai 1821, Insula Sfînta Elena. În salonul de la Longwood, Napoleon agoniza pe patul său de campanie, într-o vestă de flanelă, „plină de scuipat roşiatic ce nu avusese vlagă să ajungă mai departe“. La ora 2 noaptea începe delirul, cu spasme şi sughiţuri. S-au putut desluşi cîteva cuvinte articulate cu greu, aproape de neauzit: „Franţa… armata… fiul meu… avangarda… Josephine“. „În aceeaşi clipă – povesteşte Montholon – împăratul dădu să se arunce din pat, cu o mişcare spasmodică, pe care în zadar m-am luptat s-o opresc; avea o forţă, că m-a răsturnat, trăgîndu-mă după el pe covor. Mă ţinea aşa de strîns, că nici n-am putut să strig după ajutor. Din fericire, Archambault, vizitiul, care stătea de veghe într-o cameră alăturată, a auzit zgomotul şi s-a repezit să-mi vină în ajutor ca să-l readuc pe împărat în patul său“. Ceva mai tîrziu, Napoleon a făcut semn că vrea să bea, dar nu mai putea înghiţi, şi atunci, ca să-i potolească setea, valetul său, Marchand, i-a lipit de buze un burete îmbibat cu apă îndulcită.

Dimineaţa, cînd medicul său, Antommarchi, i-a lovit cu un deget abdomenul, acesta „răsună ca o tobă“. Două ore mai tîrziu, din ochiul stîng i se prelinse o lacrimă. La ora 11, doctorul Arnott îi pune două cataplasme pe picioare, iar Antommarchi două vezicatoare, pe pulpă şi pe piept. La ora 5.49, exact în clipa cînd s-a auzit tunul garnizoanei engleze, „Napoleon înapoie Domnului cel mai puternic suflu de viaţă ce a animat vreodată lutul omenesc“, cum frumos a spus Chateaubriand. În ultimele luni de viaţă, Napoleon se interesase, nu o dată, de locul unde avea să-i fie mormîntul. Erau zile cînd credea că englezii îi vor duce trupul în Anglia şi se înfuria la ideea că ar putea fi îngropat la Westminster. Uneori îşi spunea că Bourbonii n-aveau să se opună întoarcerii sale în Franţa, mergea pînă acolo încît îşi închipuia că Ludovic al XVIII-lea îl va cinsti, dispunînd să fie înhumat în bazilica Saint-Denis. Mai apoi, această eventualitate i s-a părut puţin probabilă. A început să aibă în vedere, mai modest, cimitirul Pere-Lachaise – între mormintele generalilor Masséna şi Lefevre – sau o insulă aflată la confluenţa Ronului cu Saonul, sau catedrala din Ajaccio. În cele din urmă, împăratul a scris în testamentul său: „Doresc ca rămăşiţele mele să odihnească pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez pe care l-am iubit atît“. Guvernatorul Hudson Lowe s-a opus ca rămăşiţele pămînteşti ale lui Napoleon să fie duse de pe insulă. Atunci apropiaţii împăratului au ales valea Geranium, unde se găsea un izvor străjuit de 3 sălcii. Napoleon, care bea apă de la acest izvor, iubea locul şi îi spusese într-o zi marelui mareşal Bertrand: „Dacă trupul îmi va rămîne în mîinile duşmanilor, aici să-l pui“. Pe 9 mai, împăratul, în uniforma verde cu manşete roşii a vînătorilor din Gardă, ferecat în 4 sicrie, a fost înmormîntat în acel loc. După 19 ani, la iniţiativa regelui Ludovic-Filip, o misiune a fost însărcinată să aducă rămăşiţele lui Napoleon în Franţa şi, la 14 decembrie 1840, Napoleon odihnea, în sfîrşit, sub Domul Invalizilor, pe malul Senei, în mijlocul poporului francez pe care îl iubise atît.

Decret prematur

La 20 februarie 1806, Napoleon hotăra prin decret ca „membrii dinastiei a IV-a“ – a sa – să-şi aibă odihna de veci într-un cavou imperial amenajat sub bazilica Saint-Denis.

 

* * *

Napoleon II

(François Charles Joseph Napoleon Bonaparte)

Fiu al lui Napoleon I. Duce de Reichstadt

Data morţii: 22 iulie 1832 (la 21 de ani)

Cauza: tuberculoză

Locul: palatul Schönbrunn, lîngă Viena (Austria)

Înhumat: cripta bisericii Domului Invalizilor, Paris (Franţa)

„Niciodată n-am văzut un soldat murind cu atîta curaj“, au fost cuvintele generalului Hartmann, care, ca preceptor militar al ducelui de Reichstadt, a fost martor, zi de zi, la agonia elevului său. Ftizia, tratată cu spălături intestinale şi lapte de măgăriţă, a fost favorizată de constituţia plăpîndă a prinţului. „Suflet de fier în trup de cristal“, ducele nu voia să renunţe la cariera militară de la care aştepta gloria, după cum nici la plăcerea de a călări nebuneşte pe orice vreme. Cînd era întrebat de sănătate, care se deteriora văzînd cu ochii, răspundea invariabil, strîngînd din dinţi: „Mă simt perfect!“

În vara lui 1832, n-a mai fost însă nici o îndoială: era pe moarte. Ca o sinistră prevestire, într-o noapte, în timpul uneia din primele furtuni de iulie, s-a spart un vultur de piatră de pe faţada palatului. Franz a fost dus chiar în camera în care înnoptase Napoleon înainte de Wagram şi în care se afla leagănul de argint aurit oferit de oraşul Paris la naşterea lui. L-a privit cu amărăciune: „Acesta va fi singurul monument al vieţii mele. Naşterea şi moartea, iată toată istoria mea“. Se sufoca, tuşea cu sînge: „Doar moartea mă poate vindeca“, a şoptit între două accese. În timpul delirului a strigat: „Aduceţi-mi caii! Trebuie să mă duc să-l întîmpin pe tata!“. Cu 11 ani în urmă, tatăl murise spunînd: „Fiul meu!“

După nenumărate pretexte, pe 24 iunie s-a hotărît în sfîrşit şi mama prinţului, Marie-Louise, să vină să-l vadă la Schönbrunn. În noaptea de 21 iulie nu se afla însă la căpătîiul lui. Spre ora 4 dimineaţa, ducele a ieşit din torpoare şi a strigat în germană: „Meine Mutter rufen! Ich gehe unter…“ („Chemaţi-o pe mama, mă înec…“). Într-o clipă, Marie-Louise şi toţi ceilalţi membri ai familiei imperiale au fost la patul prinţului muribund. În timp ce era împărtăşit, prinţul a izbit deodată noptiera cu capul, spunînd: „Luaţi masa asta de aici, nu mai am nevoie de nimic“. A murit la ora 5.10 dimineaţa.

Dispariţia fiului lui Napoleon, care devenea un pericol pentru pacea Europei, a convenit curţii de la Viena, ca şi celei de la Tuileries, de altfel. De unde şi zvonurile că ar fi fost otrăvit, care au circulat după moartea lui. Doctorul Malfatti, care-şi dăduse toată osteneala să-şi trateze pacientul de ficat, era un asasin în slujba lui Metternich sau doar un nepriceput? Cum s-ar putea interpreta atitudinea cancelarului, care s-a opus tot timpul ca ducele să vină în Italia, unde clima l-ar fi ajutat, poate, să se vindece? S-a mai vorbit şi de un dentist italian, Carabelli, plătit să-l otrăvească lent pe L’Aiglon (L’Aiglon Vulturaşul, titlul unei piese de E. Rostand ce îl are ca erou), în timp ce-i trata dantura stricată. S-a mai spus că Metternich i-l dăduse anume ca însoţitor tînărului duce pe infantele Don Miguel, un desfrînat notoriu, care l-a antrenat într-o viaţă de plăceri, ruinîndu-i sănătatea. S-a rostit, cu această ocazie, numele lui Fanny Essler: se spune că prinţul ar fi făcut o mare pasiune pentru frumoasa dansatoare, legătura cu ea aducîndu-l în starea de epuizare care i-a pricinuit moartea.

În zadar a încercat Napoleon al IlI-lea să readucă în Franţa trupul vărului său, ce odihnea, printre Habsburgi, în cripta Capucinilor de la Viena. Împăratul Franz Joseph – care, mic copil fiind, îl văzuse pe ducele de Reichstadt pe patul de moarte – s-a opus. Abia o dată cu venirea lui Hitler rămăşiţele pămînteşti ale Vulturaşului au ajuns lîngă cele ale tatălui său, exact la 100 de ani de la aducerea acestora din urmă de pe Insula Sfînta Elena, la 14 decembrie 1940. În una din ultimele sale scrisori, Vulturaşul îi scria mamei sale: „Am într-adevăr tristul presentiment că am să mor fără a primi botezul focului. Deja m-am împăcat cu gîndul, dar voi dispune prin testament ca sicriul să-mi fie purtat în prima luptă care se va da, pentru ca sufletul meu, oriunde s-ar afla, să aibă consolarea de a auzi şuierîndu-i în jurul oaselor gloanţele pe care de atîtea ori şi le-a dorit“.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI