Cum au murit oamenii celebri… (65)

in Alte știri/Așa vă place istoria

 

 

* * *

NELSON

(Horatio)

Amiral englez

Data morţii: 21 octombrie 1805 (la 47 de ani)

Cauza: împuşcat

Locul: în larg de Trafalgar

Înhumat: catedrala Saint-Paul, Londra (Marea Britanie)

O oră după declanşarea bătăliei de la Trafalgar, vasul „Victory“ a fost acroşat de vasul francez „Redoutable“. Navele erau bord la bord şi prora-pupa. Soldaţii deschiseseră foc de muschete. Nelson umbla, în sus şi-n jos, pe dunetă, însoţit de căpitanul Hardy. Deodată, ofiţerul îl vede pe amiral căzînd în genunchi şi sprijinindu-se în braţul stîng (braţul drept îi fusese amputat în 1797).

– De data asta, Hardy, mi-au venit de hac!

– Nu se poate!

– Ba da, am un glonţ în şira spinării.

Din cabina sa, unde a fost dus aproape pe moarte, Nelson a urmărit desfăşurarea bătăliei, care a luat o întorsătură favorabilă Angliei. Cu cîteva clipe înainte de a se sfîrşi, au venit să-l anunţe că 15 vase franceze coborîseră pavilionul. „Speram să capturăm pe puţin 20! Faceţi imposibilul şi terminaţi-i pe francezi. Încă ceva: în cîteva clipe mor, nu vreau să mă înghită marea. Duceţi-mi trupul în Anglia“.

Şi, într-adevăr, trupul lui Nelson a fost pus într-un butoi cu rachiu şi dus la Londra. A fost înhumat la Saint-Paul, într-un sicriu mai aparte: un tronson scobit pe dinăuntru al catargului mare al „Orientului“, vasul amiral al escadrei franceze învinse la Abukir în 1798.

Ultimul mort de la Trafalgar

Luat prizonier de englezi după înfrîngerea de la Trafalgar, amiralul Pierre de Villeneuve (=1806) a fost eliberat în 1806, dar n-a putut suporta umilinţa înfrîngerii de care era răspunzător şi s-a sinucis la Rennes, într-o odaie de han, cu 6 lovituri de cuţit în inimă.

 

* * *

NERO

(Lucius Domitius Claudius Nero, zis)

Împărat roman

Data morţii: 9 iunie 68 (la 31 de ani)

Cauza: sinucidere

Locul: lîngă Roma (Italia)

Înhumat: mormîntul familiei Domitius, pe Cîmpul lui Marte, Roma

Ascuns de un libert al său într-o vilă din împrejurimile Romei, Nero află vestea că Senatul îl declarase inamic public şi îl condamnase la moarte. Sentinţa trebuia executată ca în vechime: complet gol, cu gîtul într-o furcă şi biciuit pînă îşi dădea sufletul. Aşa încît a preferat să-şi ia viaţa singur. A pus să-i fie săpat un mormînt în grădină şi să se aducă lemne pentru incinerarea trupului. În vreme ce se făceau pregătirile, împăratul repeta, gemînd: Qualis artifex pereo! (Ce artist piere prin mine!) Avea asupra sa 2 pumnale, dar îi lipsea curajul să treacă la fapte. Deodată, se face auzit galopul soldaţilor călări care împresurau casa. Clănţănind din dinţi, Nero spune un vers din „Iliada“: „Tropot îmi sună-n auz, un tropot de repezi copite…“ Apoi, ajutat de secretarul său, Epaphroditus, îşi împlîntă un pumnal în gît. Soldatul care năvălise în încăpere vede că încă mai trăia şi încercă să-i oprească sîngele cu mantia sa. „Prea tîrziu“, murmură Nero şi îşi dă sufletul, suspinînd: „Iată, dar, fidelitatea!“. Suetoniu spune: „Ochii îi ieşiseră din cap, stîrnind cu fixitatea lor oroare şi groază printre cei de faţă“. Nero îşi pusese însoţitorii să jure că îl vor arde cu totul şi că nu vor lăsa nimănui capul său. Dorinţa i-a fost respectată, rămăşiţele fiindu-i depuse într-un mormînt de porfir, în monumentul familiei Domitius.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI