Cum au murit oamenii celebri… (73)

in Așa vă place istoria

 

 

* * *

PÉTAIN (Philippe)

Mareşal şi om de stat francez

Data morţii: 23 iulie 1951 (la 95 de ani)

Cauza: congestie pulmonară

Locul: Insula Yeu (Franţa)

Înhumat: Insula Yeu

În urma unei congestii pulmonare şi a unui început de cangrenă la piciorul drept, mareşalul a fost dus, la 29 iunie, de la fortul Pierre-Levée într-o căsuţă, la Port-Joinville, după ce, printr-un decret al preşedintelui Vincent Auriol, sentinţa de „detenţie pe viaţă într-o incintă fortificată“ i se comutase în „reşedinţă într-un aşezământ spitalicesc“. În care scop, locuinţa de la Port-Joinville a avocatului Paul Lufo a fost denumită „anexă a spitalului militar din Nantes“. Pétain a stat aici 22 de zile. În timpul agoniei, a fost auzit repetînd: „Verdun… tranşee… Franţa, Franţa… doar pe ea am iubit-o întotdeauna“.

Deşi, potrivit unui regulament dat publicităţii de administraţia penitenciară, deţinutul trebuia înmormîntat în ţinută civilă, doctorul Queville a permis să fie îmbrăcat în uniforma de mareşal al Franţei. A fost îngropat în cimitirul insulei, sub o placă simplă de granit alb, pe care sînt gravate o cruce şi inscripţia: PHILIPPE PÉTAIN, MAREŞAL AL FRANŢEI

În noaptea de 18 spre 19 februarie 1973, sicriul mareşalului a fost furat de 5 oameni, sub comanda lui Hubert Massol. La scurtă vreme, unul dintre ei a fost arestat, el refuzînd să dezvăluie locul unde se găseau rămăşiţele lui Pétain, atîta timp cît preşedintele Republicii, Georges Pompidou, nu încuviinţa să fie înhumat la Domul Invalizilor sau la Douaumont (osuarul soldaţilor căzuţi la Verdun). În cele din urmă, a condus, totuşi, Poliţia la garajul din Saint-Ouen, unde era ascuns sicriul. Mareşalul a fost înhumat, pentru a doua oară, pe Insula Yeu, la 22 februarie.

* * *

PETIOT (Marcel)

Doctor şi asasin francez

Data morţii: 25 mai 1946 (la 54 de ani)

Cauza: ghilotinat

Locul: închisoarea Santé, Paris (Franţa)

Înhumat: cimitirul din Ivry (Franţa)

Cînd preotul a intrat în celula lui, Petiot dormea dus. Pentru cele 63 de asasinate, considerate a fi comise – chipurile – din patriotism, n-avea nici o remuşcare. „Mă plictiseşti de moarte“, a mîrîit, întorcîndu-se cu faţa la perete. În sfîrşit, s-a sculat şi s-a bărbierit cu grijă.

– Aveţi vreo declaraţie de făcut înaintea morţii?, a fost întrebat.

– V-am spus deja. Sînt un călător care o ia din loc, a răspuns, cu zîmbetul pe buze. Cînd a fost să i se dea binecuvîntarea, a mormăit către preot: „Vă pierdeţi vremea!“. Cînd preotul, însă, i-a spus că soţia lui ar fi fericită să ştie că a fost binecuvîntat,

s-a răzgîndit. A refuzat paharul de rom, dar a fumat ţigara rituală, după care s-a adresat celor de faţă: „Ce-ar fi să mergem la locul cu pricina?“.

Odată ajuns la ghilotină, Petiot şi-a îmbărbătat avocatul vădit tulburat, rugîndu-l să nu privească execuţia: „Aş vrea să-mi păstraţi o bună amintire“. Apoi, adresîndu-se martorilor: „Nu vă uitaţi, domnilor, n-o să fie ceva prea frumos“.

Greu de convins

Cînd doctorul l-a prevenit că starea lui era foarte gravă, Palmersto1 (=1865), care nu se vedea deloc în postura de muribund, a spus neîncrezător: „Să mor? Doctore dragă! Dar e ultimul lucru pe care l-aş face!“.

 

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI