Cum au murit oamenii celebri… (79)

in Așa vă place istoria

* * *

POMPADOUR

(Jeanne Antoinette Poisson, marchiză de)

Favorita lui Ludovic XV

Data morţii: 15 aprilie 1764 (la 43 de ani)

Cauza: boală neprecizată

Locul: Hôtel des Réservoirs, Versailles (Franţa)

Înhumată: Mînăstirea capucină, Paris (nu mai există;  s-ar fi aflat pe Rue de la Paix  nr.3)

După 19 ani de „domnie”, epuizată de viaţa de la Curte şi de veşnica luptă pentru a-şi putea păstra influenţa, marchiza s-a stins, la 43 de ani, cu eleganţa şi spiritul de organizare cunoscute de toată lumea. A pus ordine în toate, a recitit testamentul, a împărţit prietenilor bijuteriile, tablourile şi bibelourile, a făcut donaţii mînăstirilor şi a dat pensii servitorilor. Apoi, a chemat un preot. Acesta a spovedit-o şi i-a dorit să închidă ochii în pace, dar cînd a vrut să plece, marchiza l-a reţinut, spunîndu-i: „O clipă, domnule preot, plecăm împreună”. Şi nu s-a lăsat mult timp aşteptată. În seara zilei de 17 aprilie, pe o vreme cumplită, cortegiul funerar a plecat spre Paris: 100 de preoţi şi 24 de capelani purtînd sfeşnice mergeau înaintea sicriului, urmat de 40 de servitori îmbrăcaţi în veşminte de doliu şi de 100 de săraci, cu lumînări în mînă, pe care vîntul şi ploaia le stingeau întruna. Oare o fi spus răposata, sau Ludovic al XV-lea: „După mine, potopul?” De la fereastra cabinetului său, regele privea cortegiul trecînd şi se pare că ar fi  exclamat: „Marchiza n-o să aibă vreme bună azi, pentru călătoria ei”. „Revenit în apartamentele sale“ – scria  contele Dufort de Cheverny în „Memorii  – „mai avea încă două lacrimi mari pe obraji”.

Epitaful doamnei de Pompadour

Nu întotdeauna epitafurile sînt gravate pe mormintele celor dispăruţi. Unele, care circulă încă înainte ca persoana respectivă să moară, par mai mult epigrame ori satire. Cum e şi cel al doamnei de Pompadour: «AICI ZACE UNA CE DOUĂZECI DE ANI FUSE FATĂ MARE, CINCISPREZECE ANI COCOTĂ, ŞI-ALŢI ŞAPTE-  MIJLOCITOARE.»

* * *

POMPIDOU (Georges)

Om de stat francez

Data morţii: 2 aprilie 1974 (la 63 de ani)

Cauza: maladia Waldenström

Locul: Quai de Béthune, Paris (Franţa)

Înhumat: cimitirul din Orvilliers (Franţa)

Pompidou a dorit să-şi îndeplinească îndatoririle de preşedinte pînă în ultima clipă. „În familia mea – spunea el – te culci doar ca să mori”. Dar, doborît fulgerător de septicemie  cînd se afla la Orvilliers, a fost nevoit să depună armele. Şi, cu toate acestea, la o zi după ce a fost adus la reşedinţa sa din Paris, cînd orice speranţă părea pierdută, a semnat cîteva hîrtii şi a aprobat Ordinea de Zi a Consiliului de Miniştri, pe care Pierre Messmer urma să-l prezideze miercurea următoare, în locul său. Vegheat de soţie, de medici şi de fiul său, Alain, a intrat în comă. Oare a mai apucat, într-adevăr, să-i spună consilierului său, Pierre Juillet, care venise să-l vadă: „Trebuie să continuaţi ceea ce am făcut eu din 1958 pînă acum“? La ora 21.55, Palatul Elysée dădea publicităţii un comunicat laconic: „Preşedintele Republicii a decedat la 2 aprilie 1974, la ora 21.00. Semnat: prof. Jean Vignalou”.

Boala puterii

În mod ciudat, maladiei Waldenström, o formă foarte rară de leucemie (un caz la 250.000 de persoane), i-au căzut victimă, în 6 ani, nu mai puţin de 4 şefi de stat: Georges Pompidou (=1974); Houari Boumedienne (=1978); Golda Meir (=1978); şahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi(=1980).

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI