Cum au murit oamenii celebri… (83)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

RABELAIS (François)

Scriitor francez

Data morţii: 9 aprilie 1553 (la 58 de ani)

Cauza: boală neprecizată

Locul: strada Jardins-Saint-Paul nr. 8, Paris (Franţa)

Înhumat: Cimitirul Saint-Paul, Paris

Chinurile agoniei nu i-au tăiat lui Rabelais pofta de glume, de vreme ce – după cît se spune – cînd preotul parohiei, venit cu împărtăşania, l-a întrebat: „Iată Mîntuitorul nostru şi Stăpînul vostru, care binevoieşte să se scoboare pînă la a veni să te afle. Îl recunoşti?“, el, făcînd aluzie la măgarul care l-a purtat pe Isus, a răspuns:

– Vai! Da, îl recunosc după dobitocul care îl poartă.

Iar pajului care tocmai intra, trimis de prietenul său, cardinalul du Bellay, să afle cum se mai simte: „Spune-i monseniorului în ce hal m-ai găsit. Se pare că o pornesc în căutarea cuiva sus-pus“. După care a cerut să fie lăsat să moară liniştit, ascuns de pologul patului său. „Trageţi cortina, farsa a luat sfîrşit!“

Şi, ca o ultimă poantă, iată Testamentul său: „N-am un sfanţ; sînt dator vîndut; ce rămîne, las săracilor.“

* * *

RACHEL (Elisabeth Rachel Félix, zisă Mademoiselle)

Tragediană franceză

Data morţii: 3 ianuarie 1858 (la 37 de ani)

Cauza: tuberculoză

Locul: vila Sardou,  nu mai există (strada Rachel), Cannet (Franţa)

Înhumată: Cimitirul Pere-Lachaise, Paris (Franţa)

Vestea bolii celebrei tragediene a făcut  înconjurul lumii. De pretutindeni, chiar şi din America, veneau scrisori cu tot feluri de sfaturi şi leacuri miraculoase. Rachel se amuza citind toate aiurelile şi spunea zîmbind: „În 8 zile voi fi pradă viermilor şi biografilor!“. Asemenea multor actriţe, fusese totdeauna superstiţioasă. Şi un anumit lucru părea să-i dea dreptate: dineul de după premiera la Angelo, de Victor Hugo,  pe 18 mai 1850… „Dacă-ţi aminteşti, i-a spus romancierului şi omului de litere Arsene Houssaye, venit s-o vadă, eram 13, şi vezi şi tu ce s-a întîmplat. Doamna de Girardin (autoare de romane n.n.)a murit în momentul cel mai frumos al carierei, soţia ta a murit în floarea vîrstei,  Jean Jacques  Pradier (scluptor) a murit de congestie cerebrală, Musset e mort, d’Orsay (literat, artist n.n.) e mort, Perrée (ziarist la Siecle) e mort, şi cît de tînăr încă, Gérard de Nerval s-a sinucis la uşa unui lupanar din strada Lanterne, iar eu… uite-mă!  Victor Hugo şi doamna Hugo sînt în exil, ca şi morţi… Să mai rîdă cineva de numărul 13!“. De Crăciun, Rachel le-a trimis prietenilor flori şi portocale, cu o carte de vizită pe care a postdatat-o: „Pe tot ce am trimis am pus data de 1 ianuarie. Mă gîndesc că asta o să mă oblige să trăiesc pînă atunci!“. Şi, într-adevăr, a mai apucat Anul Nou. În noaptea de 2 spre 3 ianuarie, după ce şi-a dictat testamentul, a intrat în  agonie. Se aflau lîngă ea 12 coreligionari de la consistoriul din Nisa, care intonau cîntece rituale. Împreună cu ei, Rachel murmura rugăciunile străbune:

Zboară la Dumnezeu, fiică a lui Israel

Vezi, Doamne, teama slujitoarei Tale

Fie-ţi milă de durerile ei, curmă-i suferinţele.

A murit la ora 11 noaptea, ţinînd-o strîns de mîna pe sora ei, Sarah.

* * *

RACINE (Jean)

Poet şi autor dramatic francez

Data morţii: 21 aprilie 1699 (la 60 de ani)

Cauza: abces la ficat

Locul: strada Marais-Saint-Germain nr.24

(azi, strada Visconti), Paris (Franţa)

Înhumat: Biserica Saint-Etienne-du-Mont, Paris

Nu supărarea de a fi căzut în dizgraţie i-a pricinuit moartea lui Racine, şi nici remuşcările că şi-a omorît metresa, pe Du Parc. E drept că între Ludovic al XlV-lea şi Racine survenise o răceală trecătoare, cauzată de Memoriul privind mizeria poporului, care i-a displăcut regelui, dar poetul, oricît ar fi fost de sensibil, n-ar fi ajuns chiar pînă acolo încît să moară de supărare; cît despre faptul că ar fi ucis-o pe Du Parc, sînt simple supoziţii. În realitate, Racine a murit de o boală de ficat complicată de o dizenterie. Nu se cunosc detalii despre moartea lui, în afara unei mărturii a prietenului său Boileau: „A fost un om cu adevărat onest, ceea ce s-a văzut mai mult ca oricînd în timpul bolii, iar moartea a înfruntat-o cu cel mai creştinesc curaj, deşi a fost întotdeauna foarte temător în privinţa sănătăţii, şi-i era frică şi de o zgîrietură“. Îmbrăţişîndu-l pe Boileau pentru ultima oară, Racine i-a spus: „Cred că e o fericire pentru mine să mor înaintea ta“.

Ultima sa dorinţă a fost un act îndrăzneţ ce nu avea să-i placă lui Ludovic al XlV-lea: îi cerea să fie îngropat la Port-Royal-des-Champs, alături de mentorul său,  Jean Hamon. Ceea ce a făcut să se spună: „În timpul vieţii, nu ar fi vrut să fie  îngropat aici!“. În 1711, cînd regele a pus să fie rasă de pe faţa pămîntului citadela janseniştilor, osemintele lui Racine au fost transferate la Saint-Étienne-du-Mont.

* * *

RADIGUET (Raymond)

Scriitor francez

Data morţii: 12 decembrie 1923 (la 20 de ani)

Cauza: febră tifoidă

Locul: clinica Piccini, Paris (Franţa)

Înhumat: Cimitirul Pere-Lachaise, Paris

Cu cîteva luni înaintea morţii, Radiguet şi-a schimbat cu desăvîrşire comportamentul: încetase să mai bea, se culca devreme, lucra şi îşi punea în ordine hîrtiile, transformare de rău augur, potrivit unei cugetări de-a lui din Diavolul în corp: „De multe ori, omul dezordonat, cînd se află în pragul morţii şi ştie acest lucru, se apucă să-şi pună ordine în toate. Viaţa i se schimbă. Îşi aranjează hîrtiile. Se scoală devreme, se culcă la ore rezonabile. Renunţă la vicii. Cei din jurul lui îl felicită. Aşa încît moartea subită pare cu atît mai nedreaptă. Tocmai cînd să trăiască şi el fericit…“. Într-o seară, în camera sa de la Hôtel Foyot, Radiguet a avut un frison: era începutul febrei tifoide de care se molipsise la Picquey, lîngă Arcachon.  A refuzat însă să consulte un medic, singurul său gînd fiind să mai revadă o ultimă dată  romanul Bal la contele d’Orgel. Dar cum starea i se agrava, prietenii, alarmaţi, l-au dus la clinica Piccini. În prefaţa romanului, care avea să apară după moartea scriitorului, Jean Cocteau povesteşte ultimele clipe ale prietenului său: „«Ştii – mi-a mărturisit pe 9 decembrie – îţi spun ceva teribil. În 3 zile voi fi împuşcat de oastea Domnului!». Eu, abia stăpînindu-mi lacrimile, nu ştiam ce să mai inventez, lucruri care se băteau cap în cap. «Ai date mai puţin sigure decît mine, a continuat el. Ordinul a fost dat. L-am auzit eu.» Ceva mai tîrziu, a mai spus: «E o culoare care se plimbă şi oameni ascunşi în culoarea asta». L-am întrebat dacă să-i gonesc. A răspuns: «Nu poţi să-i goneşti, fiindcă tu nu vezi culoarea.» Apoi s-a pierdut…“.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI