Cum au murit oamenii celebri… (86)

in Lecturi la lumina ceaiului

Virusul anarhiei

În ajunul execuţiei, anarhistul  francez Auguste Vaillant (1861-1894), autorul atentatului de la Camera Deputaţilor, din 9 decembrie 1893, îşi exprimã urmãtoarea dorinţã: „Nu doresc decît un lucru, şi anume ca atunci cînd trupul mi se va descompune, atomii sã se împrãştie şi sã transmitã omenirii virusul anarhiei“.

* * *

RAVAILLAC

(François)

Cãlugãr, asasin al lui Henry IV

Data morţii: 27 mai 1610 (la 32 de ani)

Cauza: sfîrtecat

Locul: Place de Grève, Paris (Franţa)

Înhumat: rãmãşiţele i-au fost împrãştiate

Dupã ce s-a cãit în faţa Catedralei Notre-Dame, Ravaillac a fost condus în Place de Grève, unde cãlãul a început sã-l tortureze, mai întîi, prin a-i arde mîna dreaptã, în care ţinuse cuţitul crimei. În timpul acestei operaţiuni, pe care condamnatul a rãbdat-o fãrã  sã scoatã un sunet, o scînteie a torţei  a sãrit şi, astfel, barba lui roşcatã a  luat foc. A stins-o cu mîna stîngã. La prima caznã, preoţii au început sã rosteascã o rugãciune, dar oamenii care luau parte la execuţie s-au indignat, spunînd cã „n-aveau de ce sã se roage pentru nemernicul şi afurisitul ãsta“, aşa cã au încetat sã se mai roage.. Încercãrile de a-i smulge  prin forţã numele complicilor au fost zadarnice; Ravaillac nu fãcea altceva decît sã repete: „Am fãcut-o singur“. Cînd s-a ajuns la final şi urma sã fie executat prin sfîrtecare,  s-a constatat cã unul dintre cai nu pãrea  sã fie în formã,  aşa  cã un om din mulţime şi-a oferit propriul cal. „Vai!, se plînse  Ravaillac, cum m-au mai înşelat cînd umblau sã mã convingã cã fapta mea avea sã mulţumeascã poporul, dacã poporul aduce, el însuşi, caii, ca sã fiu sfîrtecat“.

Supliciul a durat o orã, condamnatul murind fãrã sã fi fost dezmembrat. Ceea ce începuserã caii a fost isprãvit de cãlãu, care  nu a mai apucat sã arunce „bucãţile“ pe foc, fiindcã mulţimea s-a şi nãpustit asupra lor.

* * *

RAVEL (Maurice)

Compozitor francez

Data morţii: 28 decembrie 1937 (la 62 de ani)

Cauza: arteriosclerozã

Locul: Avenue Boileau nr.12, Paris (Franţa)

Înhumat: Cimitirul din Levallois (Franţa)

Ravel începuse sã sufere, încã de la vîrsta de 20 de ani, de tulburãri ale auzului, care s-au accentuat tot mai mult cu vîrsta, devenind de nesuportat. Cauzatã de arteriosclerozã, aceastã infirmitate era cu mult mai cumplitã decît surzenia, pentru cã Ravel auzea sunetele, dar  acestea erau deformate. Registrul mijlociu al scãrii sonore îl percepea aproape corect, dar cum se apropiau de registrul înalt sau grav, sunetele pe care le auzea nu mai coincideau cu sunetele emise, ci erau decalate cu un interval ce atingea, deseori, o terţã, aşa cã o  parte din muzicã i se pãrea o oribilã cacofonie! „E ceva infernal cu bietele mele urechi, mãrturisea, în 1922. Am momente cînd nu pot recunoaşte pasaje din  propria mea muzicã…“

Ceva mai tîrziu, Ravel şi-a pierdut vocea,  memoria,  şi nu mai putea sã scrie. Era conştient de degradarea sa şi suferea la gîndul cã „în el se mai zbãteau încã atîtea armonii, atîtea pãsãri, ghitare, dansuri şi nopţi melodioase“, cum scria  romaniciera Colette. Operat de ceea ce s-a crezut a fi o tumoare la creier,  care era, de fapt, doar o sclerozare a arterei care alimenteazã creierul cu sînge, Ravel a murit fãrã sã fi auzit, decît în mintea sa, muzica din Bolero, din Preludiu la dupã-amiaza unui faun sau din Valsuri nobile şi sentimentale. Nici mãcar ultima dorinţã nu i s-a putut îndeplini. „Doresc un singur lucru – spusese Ravel – sã mor ascultînd Preludiu la dupã-amiaza unui faun“.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI