Cum au murit oamenii celebri… (87)

in Așa vă place istoria

* * *

REGNARD

(Jean-François)

Scriitor şi autor dramatic francez

Data morţii: 5 septembrie 1709 (la 54 de ani)

Cauza: luarea în exces a unui purgativ

Locul: Castelul Crillon, lîngă Dourdan, (Franţa)

Înhumat: Biserica Saint-Germain, Dourdan

Pentru că făcuse o indigestie, Regnard a cerut să i se aducă leacul pe care un ţăran îl dădea cailor ca să le facă purgaţie. Două ore după ce a luat  acel purgativ, l-au apucat nişte dureri atît de năpraznice, încît a murit în braţele servitorilor săi.

* * *

RENAN (Ernest)

Scriitor francez

Data morţii: 2 octombrie 1892 (la 69 de ani)

Cauza: congestie pulmonară

Locul: College de France (al cărui administrator era), strada Écoles, Paris (Franţa)

Înhumat: Cimitirul Montmartre, Paris

„Dacă va fi să ajung în Rai, spunea Renan cu cîteva zile înaintea sfîrşitului, poarta prin care voi intra nu va fi cea a cărei cheie o ţin episcopii“. Drept care, acest fost seminarist n-a avut la căpătîi nici un preot, chiar dacă îi declarase soţiei sale, Cornélie, cu două zile mai devreme: „Mor împăcat cu omenirea şi cu Biserica viitorului…“ Nici medic nu a avut, căci nu le agrea prescripţiile. „Nici un regim! Mai degrabă moartea“, s-a găsit scris într-o însemnare făcută cu puţin timp înainte de a muri. Stînd, zi şi noapte, într-un fotoliu, ca să nu se sufoce, fără doctor, fără preot, faţă-n faţă cu moartea, nota: „Moartea, lungi discuţii cu ea, între 4 ochi“. Pe 1 octombrie, a început să delireze. Din cînd în cînd, repeta: „Ai milă de mine, Doamne“, revenind, fără să-şi dea seama, la formulele învăţate în tinereţe. Ultimele sale cuvinte, în dimineaţa zilei de 2 octombrie: „Luaţi soarele ăsta de pe Acropole“, i-au făcut pe biografi  să nu mai înţeleagă nimic. Chiar dacă era cunoscută admiraţia lui Renan pentru Grecia Antică, aceste ultime cuvinte sînt ciudate. „Merit din plin să mor într-o frumoasă rază de soare“, i-a mai spus Cornéliei.

Pe mormîntul său, din Cimitirul Montmartre, se poate citi acest epitaf:

VERITATEM DILEXI (AM IUBIT ADEVĂRUL)

O singură inimă – o singură lovitură

Giovanni Malatesta, urît şi şchiop, o luase de soţie pe frumoasa Francesca da Rimini (+sec.XIII), fiica suzeranului Ravennei. Şchiopul avea un frate, Paolo, căsătorit şi el, dar ispititor de frumos, precum păcatul. Urmarea e lesne de ghicit: Paolo a sedus-o pe Francesca, iar Giovanni i-a surprins. Dacă povestea a devenit celebră, asta s-a întîmplat pentru că soţul înşelat i-a ucis pe cei 2 vinovaţi dintr-o singură lovitură de sabie, străpungîndu-i pe amîndoi deodată.

* * *

RENARD (Jules)

Scriitor francez

Data morţii: 22 mai 1910 (la 46 de ani)

Cauza: criză de emfizem pulmonar

Locul: Strada Rocher nr.44, Paris (Franţa)

Înhumat: Chitry-les-Mines (Franţa)

Pe măsură ce sănătatea i se şubrezea, gîndul morţii revenea din ce în ce mai des sub pana lui Jules Renard. El scria în Jurnal: „Fiţi pe pace! Noi, cei cărora ne e frică de moarte, ne vom pune la bătaie toată cochetăria ca să murim cum se cuvine“. Sau: „Nu există Paradis, dar trebuie să ne străduim să merite să existe unul“. Sau: „Moartea e cumsecade: ne eliberează de gîndul morţii“. În ultimele săptămîni, cugetările erau mai puţin impersonale: „Oare fiindcă sînt ultimul intrat în Academia Goncourt voi fi primul care pleacă?“. Pe 31 martie, la moartea poetului Jean Moréas, care era cu 8 ani mai în vîrstă decît el, a întrebat: „E rîndul meu, oare?“ Avea să fie, într-adevăr, în curînd: inima sa, prea mare, bătea prea repede. Într-o noapte, a vrut să se scoale din pricina unei nevoi urgente, dar nu s-a mai putut ridica: trupul nu-1 mai asculta. Un picior îi atîrna din pat şi „un firişor se prelingea de-a lungul lui. O să se usuce în aşternut, ca pe vremea cînd eram Morcoveaţă“. Era ultima pagină a Jurnalului, datată 6 aprilie 1910. Pe 22 mai, simţindu-şi sfîrşitul, i-a spus soţiei: „Marinette, pentru prima oară am să-ţi pricinuiesc un mare, un foarte mare necaz…“

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI