Cum au murit oamenii celebri… (88)

in Lecturi la lumina ceaiului

* * *

RICHARD III

Rege al Angliei

Data morţii: 22 august 1485 (la 33 de ani)

Cauza: mort în luptă

Locul: Bosworth, Leicestershire (Marea Britanie)

Înhumat: Mînăstirea Leicester.

După ce l-a otrăvit pe fratele său mai mare, regele Eduard al IV-lea a ordonat uciderea celor doi nepoţi cărora le era tutore şi i-a suprimat pe toţi cei care erau de partea lor, Cel care i-a răzbunat pe cei doi copii a fost Henric Tudor, conte de Richmond. Richard al IlI-lea a pornit cu o armată numeroasă împotrivă ducelui şi l-a înfruntat la Bosworth. A fost o încleştare crîncenă. Căzut de pe cal, prins sub greutatea armurii, Richard a strigat: „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!“, replică devenită celebră. Nimeni nu i-a răspuns. „Trădare! Trădare! Trădare!“, a strigat, din nou, regele şi, nu mult după aceea, a căzut sub  loviturile nimicitoare ale duşmanilor. O dată cu el, dispărea şi dinastia Plantageneţilor. Gol şi însîngerat, cu ştreangul trădătorilor de gît, Richard al III-lea a fost pus de-a curmezişul pe un cal şi dus la Mînăstirea Leicester, unde a fost îngropat de călugării dominicani. Cînd mînăstirea a fost distrusă, sub Henric al VIII-lea, regele a fost dezgropat şi aruncat în  rîul Soar.

* * *

RICHELIEU

(Armand Jean du Plessis, Cardinal şi duce de Richelieu om de stat francez)

Data morţii: 4 decembrie 1642 (la 56 de ani)

Cauza: pleurezie

Locul: Palais-Cardinal (actualmente, Place du Palais-Royal), Paris, Franţa

Înhumat: Capela de la Sorbona, Paris

Aflîndu-se în Languedoc şi făcînd o pleurezie, Richelieu a hotărît să se întoarcă la Paris. Prea slăbit pentru a putea călători cu trăsura, sau chiar în lectică, i s-a construit un habitaclu din scînduri îmbrăcate în damasc, mobilat cu un pat, două scaune şi o masă pentru secretarul său, de unde continua să administreze regatul. Aşa a traversat Franţa, de la Tarascon la Paris, purtat de 18 gărzi. Prin oraşele unde supradimensionatul echipaj nu avea loc să treacă, se dărîmau ziduri şi porţi, ca să aibă loc Excelenţa Sa, care şi-a făcut intrarea în Paris în septembrie 1642. După ce îl sleiră de ultimele puteri luîndu-i sînge şi făcîndu-i spălături, medicii îl trecură pe leacuri empirice: balegă de cal în vin alb, după sfatul unei femei. Un medic din Troyes, mai priceput, îi prescrise o pilulă cu opiu, care îi dădu o stare mai bună. I se mai dădu o pilulă, al cărei efect i-a făcut pe toţi să  creadă că bolnavul nu mai era în pericol. Medicii îşi recăpătară speranţele, numai că nu trecu mult şi bolnavul intră în agonie. Se ştie cu certitudine că, întrebat de duhovnicul său dacă îşi iartă duşmanii, nu puţini la număr, Richelieu a răspuns: „Eu n-am avut niciodată alţi duşmani decît pe cei ai Statului“, şi că, atunci cînd i s-a adus sfînta împărtăşanie, ar fi privit cu fervoare anaforniţa, spunînd: „O! judecătorule, condamnă-mă dacă am avut alt gînd decît să-l slujesc pe rege şi Statul“. Apoi,  „fără vlagă şi inofensiv“, şi-a dat sufletul. Cînd i s-a spus lui Ludovic al XlII-lea că Richelieu a murit ca un sfînt, contele de Troisville a exclamat: „Dacă sufletul lui Richelieu se duce la cer, pot să jur, sire, că diavolul a fost prădat pe drum!“. Cît despre  Papa Urban al VIII-lea, cînd a aflat că Richelieu trecuse poarta spre veşnicie, a  făcut o afirmaţie stranie: „Dacă există un Dumnezeu, are să plătească! Dar dacă nu există Dumnezeu, într-adevăr, straşnic om!“ Sicriul lui Richelieu a rămas cîtăva vreme ascuns. Atîta ură stîrnise acest ministru, încît exista teama de răzbunare, şi poate că ar fi sfîrşit la groapa de gunoi, dacă doctorii de la Sorbona n-ar fi socotit mai prudent să-l facă dispărut. Odată calmul restabilit, Richelieu a fost înhumat în cripta Capelei de la Sorbona, sub strană. Temerea doctorilor s-a adeverit mult mai tîrziu, în timpul revoluţiei: în 1793, mormîntul a fost deschis, iar ministrul, în perfectă stare de conservare, a fost „făcut bucăţi de gloată“, mai puţin craniul, sustras de un negustor de lenjerie pe nume Cheval, care l-a vîndut, după o vreme, cu 50 de franci. După ce a trecut dintr-o mînă în alta, relicva, „cu piele, barbă şi mustăţi“, a fost, înapoiată, în cele din urmă – în anul 1866 – ministrului Educaţiei Publice,Victor Duruy. găsindu-şi locul în mausoleul de la Girardon.

(va urma)

Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI