Cum au murit oamenii celebri… (9)

in Alte știri

FLAUBERT (Gustave), scriitor francez

Data morţii: 8 mai 1880 (la 59 de ani)

Cauza: congestie cerebrală

Locul: Croisset (Franţa)

Înhumat: Rouen (Franţa)

Crizele îngrozitoare de epilepsie pe care le avea l-au silit pe Flaubert să se retragă la Croisset, unde trăia ca un sihastru – singur cu opera lui. Orice ar spune Edmond de Goncourt şi Maxime du Camp, Flaubert nu a murit de epilepsie. Mare mîncău, fumător înrăit, băutor fără măsură de cafea şi alcool, dedicat lucrului – „nu cred în glorie şi, totuşi, mă omor pentru ea“ -, Flaubert a fost răpus de clasica congestie cerebrală, care curmă, deseori, zilele bolnavilor de arterioscleroză. De altfel, cu trei săptămîni înaintea morţii, scria: „Am obosit să trăiesc, totul mă irită, totul mă apasă. Un atac ca lumea ar fi binevenit“. În dimineaţa zilei de 8 mai, după o baie prea fierbinte, se simţi rău. Se întinse pe divanul din camera sa. Bucătăreasa îl auzi rostind fraze fără şir, după care marele scriitor îşi pierdu cunoştinţa: „Rouen… Nu sîntem departe de Rouen… Eylau, haideţi, căutaţi… aleea… o cunosc“. Mulţi s-au întrebat ce voia să spună cu „Eylau“. Flaubert primise, în dimineaţa morţii, o scrisoare, de la nepoata lui, Caroline, care îl anunţa că Victor Hugo urma să se mute în Aleea Eylau. Dar poate că muribundul îl chema la căpătîiul său pe doctorul Hélot, care practica la Rouen, deşi nu era medicul lui curant. La cimitirul din Rouen, groparii n-au făcut bine măsurătorile. Sicriul uriaşului normand era prea lung ca să încapă în groapă. În faţa asistenţei încremenite, manevrară sicriul în fel şi chip, pînă se înţepeni, cu capul în jos. Nu mai putea fi nici ridicat, nici coborît. Groparii se speteau, înjurau. Scos din sărite, Zola strigă: „Destul!“. Îl lăsară aşa: preotul stropi sicriul recalcitrant cu apă sfinţită şi toată lumea plecă…

Mamă!

În momentul plecării din această lume, este invocată, nu rareori, cea căreia îi datorăm viaţa. Indiferent de epocă, sau mediu social, strigătul inimii ce va înceta să bată este rareori „Tată!“, dar deseori „Mamă!“. Astfel, îi putem cita pe Ducele de Reichstadt, adică fiul lui Napoleon (†1832), Jules de Goncourt (†1870), Mussorgski (†1881), Toulouse-Lautrec (†1901), Marcel Proust (†1922), Anatole France (†1924), Nicola Sacco (†1927).

 

FLEMING (Sir Alexander), medic şi bacteriolog englez

Data morţii: 11 martie 1955 (la 74 de ani)

Cauza: tromboză coronariană

Locul: Danvers Street, Londra (Marea Britanie)

Înhumat: cripta Catedralei Saint-Paul, Londra

În dimineaţa zilei de 11 martie, ieşind din baie, Fleming se simţi rău. Îngrijorată, tînăra lui soţie chemă un doctor, împotriva voinţei lui, care nu dorea să-l deranjeze pentru o nimica toată. Doctorul Hunt întrebă dacă era urgent şi dacă trebuia să-şi lase bolnavii şi să vină imediat. „Nu e deloc urgent, aşa că vedeţi-vă, mai întîi, pacienţii. Nu e inima“, îi transmise Fleming. Se întinse în pat şi muri, aproape imediat. Neglijîndu-se total, din grija de a nu deranja pe nimeni, omul care a dat medicinei cea mai eficientă armă împotriva bolii a murit fără asistenţă medicală.

 

FRANCISC D’ASSISI (sfînt), teolog italian, fondatorul Ordinelor minoriţilor şi franciscanilor

Data morţii: 3 octombrie 1226 (la 44 de ani)

Cauza: epuizare

Locul: Assisi (Italia)

Înhumat: Biserica Sfîntul Gheorghe şi, ulterior, Bazilica Sfîntul Francisc, din Assisi

Sfîntul Francisc a dorit să moară în cabana mizeră în care locuise cu 20 de ani în urmă, după ce se convertise. A cerut să fíe îngropat direct în pămînt, îmbrăcat într-un veşmînt care nu-i aparţinea, arătînd, astfel, că nu posedă nimic, nici măcar o cămaşă. În ultima dimineaţă a vieţii sale, ceru să i se împrăştie cenuşă pe trup, „căci – explică el – curînd nu voi mai fi decît cenuşă şi ţărînă“. În timpul agoniei, repetă, de cîteva ori: „Fii binevenită, soră moarte!“, şi muri cîntînd psalmul lui David „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat…“.

 

FREDERIC II (zis cel Mare), rege al Prusiei

Data morţii: 17 august 1786 (la 74 de ani)

Cauza: hidropizie şi abces la plămîni

Locul: Castelul Sans-Souci, Potsdam (Germania)

Înhumat: Castelul Sans-Souci

Hidropizia dublată de un abces la plămîni nu-l împiedica pe bătrînul rege să consume cantităţi înspăimîntătoare de mîncare, avînd o slăbiciune pentru pateul de anghilă – ceea ce îl făcea pe medicul său să spună că bucătarii erau cei mai periculoşi duşmani ai regelui. Părea gata să moară, cînd, contrar aşteptărilor doctorilor, se simţi mai bine. „Să mă iertaţi că vă fac să aşteptaţi“ – i-a spus, cu un surîs sardonic, nepotului său, viitorul Frederic-Wilhelm al II-lea, care îi urma la tron. Aşteptarea a fost, însă, de scurtă durată, rezistenţa fiindu-i înfrîntă de o criză de astm. În zorii zilei de 17 august, în prezenţa ogarului său preferat, care urla de moarte, regele se stingea, în braţele celor doi husari, care îl sprijineau ca să respire mai uşor. Crezîndu-se în fruntea Armatei sale, înainte de a muri suspină: „Muntele a fost trecut, vom merge mai bine“. Frederic al II-lea ceruse să fie înhumat sub terasa Castelului Sans-Souci, în mijlocul cîinilor săi îngropaţi acolo, dar a fost înmormîntat în cripta capelei castelului. Pe 21 martie 1933, după ce Hitler a proclamat, în faţa sicriului regelui, înfiinţarea celui de-al III-lea Reich, feldmareşalul Hindenburg a depus o coroană de lauri auriţi. În august 1991, după un exil de 49 de ani la Castelul Hechingen, în Suabia, rămăşiţele lui Frederic al II-lea s-au întors la Sans-Souci. De data aceasta, conform dorinţei defunctului, rămăşiţele i-au fost înhumate între 16 cîini iubiţi, care muriseră demult. „Cînd voi zăcea întins aici, voi fi, în sfîrşit, fără grijă“ – spusese regele.

(va urma)

ISABELLE BRICARD

COMENTARII DE LA CITITORI