Cum au murit oamenii celebri… (97)

in Așa vă place istoria

* * *
SAXE
(Maurice, conte de)
Mareşal al Franţei
Data morţii: 30 noiembrie 1750 (la 54 de ani)
Cauza: pneumonie (?)
Locul: Castelul Chambord (Franţa)
Înhumat: Templul Saint-Thomas, Strasbourg
(Franţa)
Vestea morţii mareşalul de Saxe a stîrnit suspiciuni, punîndu-se următoarea întrebare: cum de putuse acest om, de o vigoare puţin obişnuită, să moară în floarea vîrstei, fulgerător, dintr-o răceală? O lună mai tîrziu, la Versailles se zvonea că ar fi fost ucis, în duel, de Louis François de Bourbon, prinţ de Conti, care îi era duşman de moarte de peste un sfert de veac. Ura prinţului de Conti faţă de Maurice de Saxe dura de pe vremea cînd mareşalul se afişa pînă şi în camera mamei lui, prinţesa de Conti. Acestei ranchiune din vremea copilăriei i se adăugaseră, mai tîrziu, rivalităţi militare. Trecut însă prin sita cronologiei şi autenticităţii, sfîrşitul acesta melodramatic şi cavaleresc, colportat de Memoriile apocrife ale baronului von Grimm, devine greu de crezut. De fapt, se pare că lucrurile au stat ceva mai prozaic, mareşalul găsindu-şi sfîrşitul de pe urma „oboselii şi, mai cu seamă, a plăcerilor”. Suferind de reumatism şi hidropizie, cu ficatul distrus de excesele gastronomice, măcinat şi de o veche boală venerică, Maurice de Saxe răcise la o vînătoare cu gonaci, care se nimerise într-o zi foarte friguroasă. După ce i s-a luat sînge în patru rînduri şi a băut în neştire cidru cu gheaţă – un remediu de-al său – părea că s-a restabilit, aşa că a ieşit să facă o plimbare prin parcul castelului. Boala a recidivat şi tratamentul a fost luat de la capăt… Sosit, pe 25 noiembrie, cu un preot catolic, mareşalul Ulrich Woldemar Lowendal a încercat să-l convertească pe Maurice de Saxe la catolicism. A fost în van, ba mai mult, ultimele lui cuvinte au fost cele ale unui epicurian: „Prietene – se adresă doctorului său, Jean-Baptiste de Sénac – viaţa nu-i decît un vis; al meu a fost frumos, numai că nu a ţinut mult”. Timp de cinci săptămîni, tunul de la Chambord a marcat fiecare oră, jumătate şi sfert de oră, şi au putut fi auzite tot felul de cîntecele, precum:
Maurice şi-a gătat zilele pestriţe
Rîdeţi englezi, plîngeţi pipiţe.
Rămînea de rezolvat spinoasa problemă a funeraliilor unui protestant, în Franţa nemaifiind recunoscută această religie după revocarea Edictului de la Nantes. „Este trist, spusese atunci regina Marie Leczinska, să nu poţi rosti un De profundis pentru cel care ne-a făcut să cîntăm atîtea Te Deum”
Doamna de Pompadour s-a exprimat mai pe şleau: „Bietul Saxe, a murit în patul lui, ca o babă, fără să creadă în nimic, fără să spere nimic”. Dacă mareşalul se convertea, Ludovic al XV-lea avea de gînd ca el să fie înmormîntat la Saint-Denis, lîngă Turenne. În cele din urmă, s-a ajuns la următoarea soluţie: să fie înhumat în Alsacia, unde, în virtutea unui statut special, cultul protestant era tolerat.
* * *
SCARRON (Paul)
Scriitor francez
Data morţii: 7 octombrie 1660 (la 50 de ani)
Cauza: paralizie generală
Locul: Strada Villehardouin nr.17, Paris (Franţa)
Înhumat: Biserica Saint-Gervais, Paris
Scarron şi-a primit moartea cu aceeaşi bună dispoziţie cu care a îndurat suferinţele şi necazurile care nu i-au dat pace o viaţă întreagă. În răstimpurile dintre crizele de sughiţ ale agoniei, repeta: „Dacă-mi revin, ah! ce satiră am să fac eu despre sughiţ!”. După o sincopă ce a părut ca fiind sfîrşitul, şi-a revenit pentru a dicta cel mai burlesc testament pomenit vreodată, prin care lăsa celor doi Corneille (Pierre şi fratelui său, Thomas) 500 de livre de răbdare, lui Gilles Boileau, pe care nu-l putea suferi, cangrena şi epilepsia, Academiei – putinţa de a schimba limba după bunul ei plac, iar soţiei sale – toate bunurile, „cu condiţia să se recăsătorească”. Astfel, spunea, „va exista, totuşi, cineva care să-mi regrete moartea!”.
De unde să ştie el că văduva lui, Françoise d’Aubigné, devenită doamna de Maintenon, avea să ajungă, douăzeci şi patru de ani mai tîrziu, la o frumoasă situaţie, căsătorindu-se, în secret, cu Ludovic al XIV-lea?
Cînd şi-a văzut rudele şi servitorii în lacrimi, Scarron le-a spus: „Copii, n-o să vă fac niciodată să plîngeţi, cît v-am făcut să rîdeţi”, apoi, prefăcîndu-se mulţumit: „Gata cu guta, gata cu insomniile, în sfîrşit o să mă simt şi eu bine!” . Iar în ultima clipă: „Pe cinstea mea! N-aş fi crezut vreodată că e aşa de simplu să iei moartea peste picior.”
Epitaful acestui veşnic insomniac este:
Cel ce doarme-acum aici
Mai mult milă decît pizmă a stîrnit
Iar moartea de-o mie de ori a suferit-o
Mai înainte ca viaţa să şi-o piardă.
Trecătorule, ai grijă, zgomot să nu faci,
Să nu fie trezit din somn,
Căci asta este prima noapte
Cînd doarme şi bietul Scarron.

(va urma)
Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI