Cum au murit oamenii celebri… (98)

in Așa vă place istoria

* * *
SCHUBERT (Franz)
Compozitor german
Data morţii: 19 noiembrie 1828 (la 31 de ani)
Cauza: tifos
Locul: Viena (Austria)
Înhumat: Cimitirul Wăhring, Viena
Pe 14 noiembrie, Schubert s-a plîns că se simţea foarte slăbit şi a rămas în pat „Simt, aşa, o apăsare, încît am impresia că, pur şi simplu, o să trec prin patul acesta“. Starea i s-a înrăutăţit rapid şi, în ziua de 17, a intrat într-un delir cu totul neobişnuit, demn de un muzician care compusese peste şase sute de lieduri: delira, cîntînd întruna! În seara dinaintea morţii, Schubert i-a spus, speriat, fratelui său, Ferdinand, în a cărui casă se afla: „Te implor să mă duci în camera mea şi să nu mă laşi în cotlonul ăsta, sub pămînt. Oare nu merit şi eu un loc pe faţa pămîntului?“. Ferdinand l-a liniştit şi l- a asigurat că era chiar în camera lui, în patul lui. „Nu, nu-i adevărat Beethoven nu-i aici“. Considerînd că aceste ultime cuvinte ale fratelui său exprimau dorinţa de a se odihni alături de compozitorul Simfoniei a IX-a Ferdinand l-a înmormîntat pe Franz în cimitirul Wăhring, la cîţiva metri de mormîntul lui Ludwig van Beethoven.
* * *
SCHUMANN (Robert)
Compozitor german
Data morţii: 23 iulie 1856 (la 46 de ani)
Cauza: epuizare şi inaniţie
Locul: Endenich, lîngă Bonn (Germania)
Înhumat: Cimitirul din Bonn
Totul a început în februarie 1854, cu dureri la o ureche şi migrene care nu cedau la nimic. Schumann se plîngea că i se „scormoneşte în creier”. Au urmat halucinaţii auditive obsesive, şi, o dată cu ele, instalarea treptată a demenţei, de care era perfect conştient. Crizele, multe noaptea, îi terorizau pe cei din jur. Suferea atît de cumplit, încît a încercat să se sinucidă, aruncîndu-se în Rin. În cele din urmă, a cerut el însuşi să fie internat într-o casă de sănătate, la Endenich. Acolo, treptat, a devenit din ce în ce mai confuz, iar puterile l-au părăsit. Refuza hrana şi lucra fără odihnă, ca să pună în ordine alfabetică numele oraşelor găsite într-un atlas. Uneori, se aşeza la pian, şi mîinile, care-i tremurau, făceau să izbucnească sonorităţi înspăimîntătoare. Din cînd în cînd, creierul său bolnav avea străfulgerări de luciditate, care-i făceau şi mai mare disperarea, după cum mărturisesc aceste ultime cuvinte adresate soţiei sale, Clara:
„Clara mea, ştiu…“
Cu două zile înaintea sfîrşitului, Clara l-a adus pe Johannes Brahms să-l vadă: „L-am văzut; era între 6 şi 7 seara. Mi-a zîmbit şi m-a sărutat cu o tandreţe nemărginită. Deja nu-şi mai putea controla membrele, nu-şi mai putea întinde mîna spre mine. Niciodată n-am să uit asta… tot ce am îndurat de cînd s-a smuls de lîngă mine, acum doi ani şi jumătate, fără o vorbă de rămas-bun, tot ce am suferit în tăcere la picioarele lui, toate astea aproape nici nu mai contau, căci cel puţin aveam, din cînd în cînd, o privire a lui, tulbure, desigur, dar nespus de blîndă“. Pe 23 iulie, Clara şi Brahms au venit, din nou, să-l vadă. După-amiază, după plecarea lor, singur, Schumann s-a stins.

(va urma)
Isabelle Bricard

COMENTARII DE LA CITITORI