Cum îşi bate joc România de o rezervaţie naturală unică în Europa (2)

in Polemici, controverse

Din păcate, zona n-a fost niciodată
suficient studiată

Deşi are poposul titlu de rezervaţia naturală, Locul fosilifer Rateş (ca de altfel din toată zona Tecuciului)
n-a făcut niciodată obiectul unei cercetări arheologice sistematice, majoritatea descoperirilor fiind întîmplătoare şi accidentale, sau rezultate în urma lucrărilor edilitare desfăşurate în localitate. Referinţele de specialitate sînt, ca urmare, reduse. Leonida Apostol si Dumitru Vicoveanu în „Studiul elefantidelor, rinocerilor şi bovidelor din depozitele cuaternale ale Bîrladului inferior existente în Muzeul Tecuci, jud. Galaţi” ne relevă faptul că în Tecuci era foarte răspîndit „Mammuthus primigenius” dintre elefanţi şi „Bison priscus” dintre bovide. Este interesant de ştiut că astfel de descoperiri
s-au făcut în zona Tecuciului încă din prima jumătate a Secolului al XIX-lea. Printr-o scrisoare din septembrie 1840, logofătul Costache Conache îl înştiinţa pe Veniamin, Mitropolitul Moldovei, că, făcînd săpături ,,într-un pustiu sec şi lipsit cu totul de apă’’, a descoperit ,,împetrite aceste fălci cu ginginele, cu dinţi măsele, şi cu rădăcinele lor, şi cu osul fălcii împietrite, precum le veţi videa”, şi îl roagă pe mitropolit să cerceteze oasele pentru a afla ,,din ce dobitoc au putut fi”, şi să fie depuse la cabinetul rarităţilor. În scrisoare nu se spune locul descoperiri, se ştie doar că ea a fost trimisă de la Tecuci, prin paharnicul Vîrlănescu, dar bănuiesc că aceste resturi osteologice au fost descoperite pe moşia de la Ţigăneşti, a logofătului C. Conache. Trebuie menţionată şi descoperirea resturilor de „Dinotherium gigantum” şi de„Dinotherium gigantissimum”, la Găiceana, în anul 1884. În acea vreme localitatea făcea parte din ţinutul Tecuci, şi acolo îşi avea moşia D.A. Sturdza, care va prezenta la Academia Română, în 16 noiembrie 1884, comunicarea „Oase petrificate găsite la Găiceana”.
De la trecutul curios
la prezentul păgubos

Fără îndoială, prezenţa unui astfel de sit ar fi o adevărată mană cerească în localităţile din Europa de Vest. Dincolo de aspectul ştiinţific (care poate aduce notorietate oricărei aşezări) este de discutat şi aspectul turistic, complet neglijat de autorităţile române. Cum spuneam, nu există nici un fel de amenajare sau măcar un banal indicator către aria protejată, chiar dacă, aşa cum arătam mai înainte, locul a stîrnit la maximum curiozitatea generaţiile trecute. De fapt, singura formă de „protecţie” de acolo pare să fie, acum, doar păstrarea sitului departe de ochii publicului. Din păcate, strategia a dat „roade”. După cum consemnează profesorul Ovidiu Vrabie, „De acolo s-a curăţat tot (n.r.: în sensul că s-a distrus ceea ce era de distrus)… Dacă de această rezervaţie nu am ştiut să o protejăm şi să avem grijă de ea, măcar pe viitor să avem grijă de bunurile de patrimoniu care au mai rămas acestui oraş”.

Sfîrşit

Costel Crîngan

COMENTARII DE LA CITITORI