Cum s-a transformat naţionalismul în ţigănie

in Editorial

Motto: „Strigaţi „La Familia“ dacă sînteţi cu mine/ Duşmanii mor, cînd ne descurcăm mai bine“. „La Familia“ – „Tupeu de borfaş“.

România este o ţară atipică şi din punct de vedere politic; pe lîngă absenţa unui partid de stînga reală, situaţie datorată interzicerii partidelor comuniste, prin interpretarea absurd-politică a legii siguranţei naţionale, în ultimii 10 ani s-a constatat şi prăbuşirea segmentului naţionalist. Astfel, din 2008, suprastructura României este formată dintr-o imensă majoritate centristă şi populistă, formată din două jumătăţi de dimensiuni relativ apropiate şi cu componente care se mută dintr-o tabără în alta. Prima componentă este un aşa-zis partid social-democrat, condus şi susţinut de personaje cu averi mari, fără legătură cu mişcările sindicale pe care, conform politologiei, ar trebui să dezvolte social-democraţia şi socialismul.
A doua jumătate este un aşa-zis partid liberal, de fapt o grupare populistă fără legătură cu interesele capitalului privat românesc, aşa cum era (teoretic) normal pentru liberalismul naţional. De fapt, substanţa celor două jumătăţi este cam aceeaşi, PNL fiind compus, în proporţie de 40%, dintr-un partid, PD, mult timp membru al Internaţionalei Socialiste, în timp ce PSD este condus de personaje care au militat pentru alte partide, unele chiar de dreapta. Însuşi preşedintele PSD, Liviu Dragnea, este un fost lider PD, ce-i drept, în perioada stîngistă a PD; la nivelele următoare, îi regăsim pe alţi „oameni de dreapta“ – de exemplu, primarii Sectoarelor 5 şi 6, pînă de curînd foşti demnitari „de dreapta“, dar chiar şi primarul Capitalei, cel mai popular lider „socialist“ al momentului, precum şi cel mai vocal PSD-ist, secretarul general adjunct Codrin Ştefănescu, au parcurs un itinerar „de dreapta“, prin guvernul ţărănist, respectiv pe la conservatori. În plus, pe actualele liste electorale ale PSD întîlnim, la Bucureşti, de exemplu, personaje care au atacat PSD din toate poziţiile, cum ar fi liberala Tuşa sau, pînă de curînd, popular-băsistul Gherasim. Nici simbolul bunei guvernări social-democrate, fostul premier Ponta, nu s-a sfiit în a povesti lupta sa împotriva lui Ion Iliescu prin Piaţa Universităţii şi aiurea, precum şi faptul că a votat candidatul liberal la alegerile din 2009, atunci cînd el, Ponta, era şeful campaniei candidatului PSD! Harababura e totală… iar exemplele pot continua. Restul suprastructurii româneşti este alcătuit dintr-un partid antinaţional, UDMR, în sensul că această uniune etnică are ca obiectiv redefinirea constituţională – România, stat multinaţional şi, ulterior, federal. În Parlament au mai existat şi mai subzistă grupări temporare, cum a fost PC, Partidul Conservator, o grupare creată şi destinată intereselor magnatului mass-media Dan Voiculescu, dar acum există ALDE (Alianţa Democraţilor şi Liberalilor Europeni), format din fostul PC, care, aparent, l-a părăsit pe profesorul Voiculescu, încarcerat pentru cîţiva ani, şi din transfugi de la alte partide, cei mai cunoscuţi dintre ei fiind urmăriţi sau condamnaţi penal. Unele cazuri sînt de-a dreptul ridicole, cum ar fi listele de candidaţi ALDE din Constanţa, deschise de două personaje „democrate“, asociate, pînă de curînd, cu familia Băsescu! Deci asta e structura politică a unui membru al Uniunii Europene, ţară despre care se spune că e un „factor de stabilitate“ în zonă!
Aşa cum se observă, lipseşte de pe prima scenă naţionalismul; totuşi el subzistă într-o anumită formă, atît prin partiduleţe de dimensiuni şi atitudini jenante, dar şi prin tot felul de manifestări, care proiectează nobilul sentiment în zona penibilului. Astfel, cuvîntul „naţionalism“ apare în româna stîlcită vorbită pe posturi TV de diverse personaje a căror incultură este depăşită doar de promiscuitatea pe care o reprezintă, dar şi printre vorbele goale de conţinut moral, în schimb pline de intenţii infracţionale ale liderilor principalelor partide. Pe vremuri, Eminescu persifla „toată greco-bulgărimea“ care îşi aroga filiaţia traiană; astăzi, filmăm reprezentanţi ai partidelor (care, de aproape 30 de ani, distrug şi jefuiesc ţara), uzurpînd calitatea de „naţionalişti“; auzim declaraţii de „patriotism“ de la siniştrii manelişti sau printre golăniile primitive ale aşa-zişilor cîntăreţi de rap. Sigur, a vorbi despre naţiune şi naţionalism ar trebui să fie o chestiune de bun- simţ, în sensul în care, în primul rînd, ar trebui să te speli pe mîini şi pe faţă, la propriu şi la figurat, înainte de a te referi la aceste noţiuni sacre. Altfel, e un fel de blasfemie, un pseudo verset de felul „îl iubesc al dracului de tare pe Christos“. Dar, în fine, problema nu e neapărat tupeul sau inconştienţa personajelor de joasă calitate, ci promovarea ieşirilor lor în decorul declaraţiilor patriotarde, ca şi cum acestea ar reprezenta speranţa naţională – iată, poporul, tineretul îşi iubeşte ţara! Nu, în opinia mea, aceşti energumeni ai involuţiei îşi bat joc de ţară. Naţionalismul şi iubirea de ţară sînt reprezentate de Kogălniceanu şi Heliade, voci din contemporaneitate sînt Păunescu şi Vadim, iar urmarea nu poate aluneca pînă la nivelul lui Salam ori „Paraziţii“! Ar însemna să ridicăm ţigănia (nu în sens etnic) şi golănia la rangul de virtuţi naţionale. De fapt, nemernicia asta pare a fi ceea ce doresc cu tot dinadinsul mass-media, dar şi mediile de referinţă – politic şi juridic. Da, am menţionat şi mediul juridic, cel care, prin transformarea actului de justiţie în circ al răzbunării şi desfiinţării publice, a transformat atribute ca „penal“ şi „suspect“ în sufixe şi prefixe specifice rădăcinii „român“; sistemul juridic a alungat spiritul justiţiei, ideea recuperării individului, cu o interpretare proprie şi condamnabilă a literei legii, uitînd că, de fapt, respectiva literă a fost pusă acolo chiar de celălalt sistem al puterii, pe care l-a condamnat pentru corupţie şi rea intenţie, politicul.
Spuneam în titlu că România s-a transformat într-o ţigănie. Nu mă refer la aspectul etnic, nici nu am cum, deoarece eu consider o greşeală în a asocia naţionalismul cu etnia. Naţionalistul este cel care iubeşte naţiunea, definită prin idealurile şi stabilitatea comunităţii, teritoriu comun, cultură naţională, dar mai ales prin conştiinţă şi devotament comune, nu entice! Cine poate vorbi cu siguranţă despre originea etnică a basarabilor, a rosettiştilor, cantacuzinilor, sturzeştilor etc.? Unii naţionalişti de stil nou l-au adoptat ca simbol pe Vlad Ţepeş – ei bine, mîndra lui linie succesorală are, la origine, o unguroaică, a treia soţie a voievodului, o Ilona din familia Szilágyi. Poate cineva să spună că marii medici, cărturari, editori evrei nu au contribuit la dezvoltarea naţiunii? Sau că ţiganii mari compozitori, artişti dar şi doctori, oameni de ştiinţă, sportivi, nu sunt la fel de buni precum cei care se cred români puri? Le recomand acestora „Kinsblood, urmaşul regilor“, romanul de Nobel al americanului Sinclair Lewis, dar şi să se uite bine la culoarea pielii marelui naţionalist Nichifor Crainic, la adevăratul nume al lui Ciprian Porumbescu, la scoţiana pe care o cunoaştem ca Maria Rosetti şi care a pozat pentru primul tablou al României – pictat de un erou naţional român, evreul budapestan C. Daniel Rosenthal, care avea să-şi jertfească viaţa la numai 31 de ani, sinucigîndu-se pentru a nu divulga sub tortură secretele Revoluţiei române. Nu, ţigănia la care mă refer nu e etnică, ci reprezintă, conform DEX, fapte sau maniere condamnabile, comportare urîtă, tîrguială excesivă, gălăgie, hărmălaie, scandal – adică e chiar spectacolul oferit de România de azi. „Mîndru că sînt român“ era, acum cîţiva ani, sloganul unui partid aflat la originea ţigăniei de azi. Azi, acest partid, ca şi părtaşul său de distrugere naţională, foloseşte ca motivaţie electorală cuvîntul „îndrăzneşte“, scos parcă din versurile tembele ale altora care mutilează ideea naţională – „Tupeu de borfaş“.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI