Cum se va încheia criza din Ucraina?

in Pe meridianele lumii

Dezbaterile publice privind Ucraina se referă, mai presus de orice, la confruntare. Dar ştim noi, oare, către ce ne îndreptăm? De-a lungul vieţii mele, am fost martorul a 4 războaie, începute cu entuziasm şi cu suport public, dar pe care nu am ştiut cum să le încheiem, iar din 3 dintre ele ne-am retras unilateral. Adevăratul test al politicii este cum se termină un război, nu cum începe. De mult prea multe ori problema Ucrainei este prezentată drept o confruntare: se va alătura, oare, Ucraina Estului, sau Vestului? Dar, dacă va fi ca Ucraina să supravieţuiască şi să prospere, ea nu trebuie să devină avanpostul unei facţiuni împotriva celeilalte – ci o punte de legătură între ele.

Rusia trebuie să accepte faptul că încercarea de a forţa Ucraina să devină un stat satelit al ei şi, în acest fel, graniţele Rusiei să fie, din nou, mutate, ar condamna Moscova să repete un alt moment din propria sa istorie, ciclică, de presiuni reciproce, cu Europa şi cu Statele Unite. Occidentul trebuie să înţeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu va fi niciodată doar o simplă ţară străină. Istoria Rusiei a început cu ceea ce s-a numit Rusia Kieviană. Religia rusă s-a răspîndit de acolo. De secole, Ucraina a făcut parte din Rusia, iar istoria lor s-a interconectat de-a lungul timpului. Unele dintre cele mai importante lupte pentru libertatea Rusiei, începînd cu bătălia de la Poltava, din 1709, s-au purtat pe pămînt ucrainian. Flota Mării Negre – instrumentul prin care Rusia îşi proiectează puterea în Mediterana – se află la Sevastopol, în Crimeea. Chiar şi dizidenţi faimoşi, cum ar fi Aleksandr Soljeniţîn şi Iosif Brodski, au insistat că Ucraina face parte integrantă din istoria Rusiei şi, deci, din Rusia. Uniunea Europeană trebuie să recunoască faptul că lentoarea sa birocratică, precum şi introducerea unor elemente strategice din propriile sale politici interne, în negocierea relaţiei Ucrainei cu Europa, au contribuit la transformarea acestei negocieri într-o criză. Politica externă este arta stabilirii priorităţilor.

În toate acestea, elementul decisiv sînt ucrainienii. Ei trăiesc într-o ţară cu o istorie complexă şi cu o structură poliglotă. Partea de Vest a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1939, cînd Stalin şi Hitler şi-au împărţit prada de război. Crimeea – 60% din populaţia ei este rusă – a devenit parte a Ucrainei abia în 1954, atunci cînd Nikita Hruşciov, ucrainian prin naştere, a făcut-o cadou, la sărbătorirea a 300 de ani de la acordul dintre ruşi şi cazaci. Partea de Vest este, în mare parte, catolică; Estul este, în mare măsură, ruso-ortodox. În Vest se vorbeşte ucrainiana; în Est se vorbeşte, îndeosebi, rusa. Orice încercare a unui grup politic ucrainian de a domina celălalt grup – aşa cum a fost modelul trecutului – ar duce, în cele din urmă, la un război civil, sau la dezmembrare. Să tratezi Ucraina ca parte a confruntării dintre Est şi Vest ar însemna să blochezi, timp de decenii, orice perspectivă de a aduce Rusia şi Occidentul – în special Rusia şi Europa – într-un sistem internaţional cooperant.

În existenţa sa, Ucraina a fost independentă doar în ultimii 23 de ani; anterior, s-a aflat sub regimuri străine, încă din Secolul al XIV-lea. Nu este, deci, deloc surprinzător că liderii Ucrainei nu au învăţat arta compromisului, cu atît mai puţin pe cea a perspectivei istorice. Politica Ucrainei post-independente demonstrează clar că adevărata problemă stă în eforturile depuse de politicienii ucrainieni în a-şi impune voinţa asupra zonelor recalcitrante ale ţării, în primul rînd, prin intermediul unui anumit grup politic, apoi – prin intermediul altui grup. Aceasta a fost esenţa conflictului dintre Viktor Ianukovici şi principalul său rival politic, Iulia Timoşenko. Ei reprezintă cele două facţiuni ale Ucrainei şi nu doresc să împartă Puterea. O politică inteligentă a SUA faţă de Ucraina ar fi aceea de a încerca să găsească o modalitate ca cele două părţi să coopereze. Ne-am putea gîndi la reconciliere, nu la dominaţia unei facţiuni asupra celeilalte.

Pînă în momentul de faţă, nici Rusia, nici Occidentul şi nici diversele grupări politice din Ucraina nu au acţionat pe baza acestui principiu. Toţi au făcut ca situaţia să se înrăutăţească. Rusia nu poate să impună o soluţie militară fără ca să se izoleze şi mai mult, într-un moment în care multe dintre graniţele sale sînt într-o situaţie dificilă. În ceea ce priveşte Occidentul, demonizarea lui Vladimir Putin nu este o politică; este un alibi, pentru absenţa uneia.

Putin ar trebui să înţeleagă că, indiferent care sînt nemulţumirile lui, o politică bazată pe forţa militară ar duce la un alt război rece. La rîndul lor, Statele Unite trebuie să evite să trateze Rusia ca pe cineva dus cu pluta, căruia trebuie să i se predea, cu răbdare, regulile de conduită stabilite de Washington. Conform istoriei Rusiei, Putin este un strateg serios, care se bazează pe experienţa istorică a Rusiei, iar înţelegerea valorilor şi a psihologiei americane nu reprezintă punctul său forte. Dar, nici înţelegerea istoriei şi a psihologiei rusului nu sînt un punct forte al decidenţilor politici americani.

Liderii tuturor grupurilor politice ar trebui să reconsidere lucrurile şi să studieze, din nou, problema, nu doar să mimeze că fac aceste lucruri. Iată care este opinia mea în ceea ce priveşte un rezultat compatibil cu valorile şi interesele legate de securitatea tuturor părţilor implicate:

1. Ucraina trebuie să aibă dreptul să aleagă în mod liber cu cine se asociază economic şi politic, inclusiv în ceea ce priveşte Europa.

2. Ucraina nu trebuie să adere la NATO, poziţie pe care am adoptat-o acum 7 ani, cînd această temă a fost pusă, ultima dată, în discuţie.

3. Ucraina trebuie să fie liberă să creeze orice tip de guvern compatibil cu voinţa exprimată a poporului ei. Lideri ucrainieni înţelepţi ar opta, apoi, pentru o politică de reconciliere între diversele zone ale ţării. Pe plan internaţional, Ucraina ar trebui să urmeze o politică similară cu aceea a Finlandei, o naţiune care îşi afirmă independenţa cu multă vigoare, cooperează cu Occidentul în majoritatea domeniilor şi, în acelaşi timp, evită, cu mare grijă, ostilitatea instituţională faţă de Rusia.

Acestea sînt principii, nu prescripţii. Cei familiarizaţi cu regiunea respectivă ştiu că nu toate vor fi acceptate de toate părţile implicate în conflict. Nu li se poate oferi tuturor o satisfacţie absolută, ci o insatisfacţie echilibrată. În cazul în care nu se găseşte o soluţie bazată pe elementele mai sus menţionate, sau comparabile, tendinţa spre confruntare se va accentua. Iar timpul nu ne este prieten.

Henry Kissinger

 

Nota Redacţiei: Născut în 1923, în Bavaria, Germania, în vremea Republicii de la Weimar, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, secretar de Stat al SUA sub preşedinţii Nixon şi Ford, promotor al Realpolitik şi al destinderii ruso-americane bazate pe „echilibrul terorii nucleare”, Henry Kissinger este considerat, şi astăzi, la 91 de ani, una dintre cele mai influente figuri publice internaţionale.

COMENTARII DE LA CITITORI