Cum trăieşte şi de ce moare un copil

in Editorial

 

Motto 1: „Nu există înălţimi prea mari, ci numai aripi prea scurte”.

        (Giovanni Papini)

Motto 2: „Nu înălţimea la care ai ajuns contează, ci ceea ce rămîne în sufletul tău din înălţimile pe care le-ai atins”.

        (Doru Davidovici)

Mărturisesc că, iniţial, m-a revoltat ştirea cumplitului accident de munte – copii morţi într-o expediţie de iarnă, pe un munte greu, periculos! Mă gîndeam că supunerea copiilor nu doar la un efort colosal, dar şi la pericole cum sînt cele ale alpinismului şi, mai ales, ale expediţiilor pe timp de iarnă – ei bine, aşa ceva ar trebui condamnat, m-am gîndit pentru o clipă. Şi îmi venea în minte episodul „micului Hercule”, cînd o lume întreagă l-a blamat pe un individ care îşi transformase copilul, neajuns la adolescenţă, într-un culturist. Or, în comparaţie cu „trasul de fiare” al respectivului copil, expediţia pe munţi înalţi prezintă mai multe pericole – faţă de cele enumerate mai sus, să adăugăm expunerea la radiaţii ultraviolete, forţarea aparatului respirator şi chiar cardio, ale organelor interne, mă rog, multe alte aspecte îngrijorătoare.

În acelaşi timp, îmi vine greu să scriu despre cei care au murit pe munte. În decursul zecilor de ani de umblat pe cărări şi creste, dar şi ca ziarist care a scris multe articole despre munte şi oamenii săi, am cunoscut – nu ştiu nici acum cum să le spun? – victime, jertfe, eroi?…

Am cunoscut-o pe steaua alpinismului feminin românesc, Taina Duţescu – Coliban, un om de litere de prim rang, al cărei destin nu s-a încheiat la catedra Universităţii sau la masa de scris, ci în gheţurile din Dhaulagiri, alături de tovarăşa ei de înălţimi, Sanda Isăilă. Lector universitar la Limbi străine, Taina Duţescu era o persoană cu o educaţie aleasă – nu ai fi zis că e locomotiva umană capabilă să lase în urmă un batalion de vînători de munte! Trupurile lor au fost găsite în mormîntul zăpezilor veşnice din Himalaya, după 24 de ani… O altă figură de care îmi aduc aminte cu mare drag a fost Mihai Cioroianu, „Galiani”, cum i se spunea, cel mai mare himalayst al anilor ’90. Nici despre acest lungan slab, cu ochelari de vedere cu lentile groase, nu ai fi crezut că este capabil de atîta putere; fiindcă muntele, efortul acela colosal pe care îl depui trecînd peste distanţe enorme, diferenţe mari de nivel, pasaje tehnice, zone expuse şi periculoase din cauza condiţiilor climatice, a altitudinii cu aerul rarefiat, greutatea din spate, efortul fiecărui pas prin zăpadă sau cu colţarii pe gheaţă, viscol, temperaturi scăzute… şi cîte şi mai cîte prin care nu treci numai cu fizicul, ar fi imposibil, ci mai ales cu

puterea voinţei. Mihai Cioroianu reuşise să urce doi dintre „zeii” Himalayei, Nanga Parbat, nu degeaba supranumit „Muntele Ucigaş”, şi un alt „optmiar”, Gasherbrum II. Şi-a găsit sfîrşitul în mod ciudat, pe cel mai dificil dintre „optmiari”, Chogori, sau K2, fiind doborît de un bolovan plecat dintr-o avalanşă, care a lovit o stîncă, ricoşînd, apoi, în spatele lui Mihai – parcă îl căuta! A fost înmormîntat pe muntele uriaş, la peste 6.000 de metri altitudine. Mihai dorise cu tot dinadinsul să meargă în această expediţie, deşi atît eu, cît şi alţii insistaserăm să aleagă un munte mai uşor, fiindcă doar cu cîteva luni înainte făcuse o formă uşoară de hepatită din cauza efortului la care îşi supunea corpul. Ca şi pentru alţi sportivi români ai muntelui, problema banilor, a costului expediţiei, era dificilă; Mihai era un om cu venituri modeste, iar oferta făcută de o expediţie occidentală, care avea în proiect o „premieră” şi care şi-l dorea ca om de bază datorită reuşitelor sale pe munte, l-a făcut să provoace destinul. Au fost Mihai Cioroianu sau Taina Duţescu eroi sau nebuni? Pentru montaniarzi nu există nebuni. Pentru munte există o anumită nebunie.

Nu am cunoscut-o pe micuţa alpinistă Dor Geta Popescu. Tatăl ei, Ovidiu, însă, mi-a fost coleg în liceu, chiar un amic. La „Mihai Viteazul” eram mai mulţi care aveam această „boală”; era microbul generaţiei noastre, ca şi al generaţiei părinţilor noştri. Muntele se „moştenea” din tată în fiu, aş putea spune, poveştile părinţilor ne trezeau dorul de aventura culmilor. Ovidiu a făcut mai mult – şi-a dus cele două fete, Crina „Coco” şi Dor Geta, acolo unde nici un adolescent din România nu mai fusese – pe cei mai înalţi vulcani ai lumii, munţi de peste 5.000, 6.000, 7.000 de metri. Performanţe uluitoare – de fapt, motive de uimire pentru lumea întreagă! Ce a făcut pentru România această familie, care acum a dat şi jertfă grea, generaţiile de azi nu mai înţeleg.

Citeam acum cîţiva ani cum un personaj internautic îşi afişa ideile… idioate, cum să le spun, de fiinţă involuată – bineînţeles, pe un blog de concepţie agreată actualmente, numit „Rezistenţa urbană” – aruncînd cu noroi în efortul de a se strînge bani pentru o expediţie a Crinei Popescu, pe atunci în vîrstă de 16 ani. Nu are rost să reproduc textul, este o mizerie din toate punctele de vedere, dar faptul că un ins, oricît de retardat ar fi, a îndrăznit să scrie aşa ceva, înseamnă că există un segment care gîndeşte aşa. Crina aducea un nou record, un plus de valoare la capitolul palmares sportiv naţional – dar multora nu le pasă asta, ce le aduce lor, direct, în buzunar? Revin, însă, la tragedia familiei, dar şi la revolta mea de început – copii supuşi unor eforturi colosale. Mă uit şi văd cum această superbă, excepţională Cătălina Ponor a cîştigat, la aproape 30 de ani, competiţia continentală la cel mai greu aparat al gimnasticii, bîrna. Îmi aduc aminte cum Nadia, la doar 14 ani, se lupta cu o altă frumuseţe matură, la acea dată rusoaica Ludmila Turişceva. Părea o nebunie, dar echipa de copii a României, formată din Nadia, Teodora, Mariana şi celelalte, a cîştigat, ducînd, în următorii ani, la scăderea dramatică a vîrstei concurentelor. Iar copilele acelea începeau o muncă infernală de la cinci – şase ani… Cîtă bucurie am simţit noi, toţi românii, atunci – dar cît chin, la propriu, înduraseră acele biete fetiţe pentru clipa noastră de măreţie! România era MARE, o avea pe Nadia! Nadia era româncă – eram lăudaţi în toată lumea datorită ei. Dor Geta era tot româncă, la fel ca sora sa, şi a adus glorie României într-un sport greu, poate cel mai periculos dintre sporturi. Era o copilă care, în opinia multora, poate şi a mea, a fost chinuită. Dar nu şi în opinia ei – durerea ţinea de măreţia unei campioane, noi, ca spectatori, nu înţelegem piesa întotdeauna, mai ales cînd nu avem dechiderea necesară. Vorbeam de gimnastică şi de Nadia – şi de faptul că gimnastica poate nu e un sport atît de periculos; singura sportivă care a învins-o pe Nadia în maxim de formă a fost rusoaica Elena Muhina – o copilă şi ea, chiar orfană. Înainte de a merge la Olimpiadă, a fost forţată de antrenori să lucreze accidentată; a căzut şi a suferit o fractură de coloană, iar marea campioană a mai trăit 24 de ani în patul paraliziei complete, în singurătatea amintirilor gloriei şi a rugăciunilor. Antrenorul s-a sinucis, peste cîţiva ani… se pedepsea inutil. Cu siguranţă, marea campioană a murit şi cu gîndul la cîtă fericire trăise şi adusese.

I-am scris lui Ovidiu, tatăl Dor Getei, că are două fete – una lîngă el şi una pururi în el, în sufletul lui. Mărturisesc acum, în final, că mi-e ruşine pentru că m-am revoltat că unui copil i s-a permis să se urce pînă la cer, că tragediile, ca şi costurile unei vieţi atît de sus trăite, nu le putem înţelege noi, cei din afara scenei.

DRAGOŞ DUMITRIU

De Paşte, cu minţile însîngerate

COMENTARII DE LA CITITORI