Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte (1)

in Alte știri

Boala transpiraţiei din Anglia: o molimă misterioasă

În vara anului 1485, Anglia a fost lovită de o boală ciudată şi înspăimîntătoare. Aceasta a apărut la 3 săptămîni după intrarea armatei contelui de Richmond (care avea şi mercenari francezi) în Londra. În doar o săptămînă, au murit Lordul primar, succesorul său şi alţi 6 consilieri. Cei afectaţi de această boală ciudată se plîngeau de migrene, dureri musculare, febră, respiraţie îngreunată şi transpiraţie abundentă. Un medic din acea vreme descria simptomele astfel: „Din cauza vaporilor fetizi, putrezi şi respingători din apropierea regiunii inimii şi plămînilor, respiraţia îşi măreşte atît de mult ritmul, încît ajunge să provoace sufocarea”.

Moartea survenea, adesea, la 24 de ore de la declanşarea bolii. Nu este cunoscut numărul total al victimelor, dar se pare că molima făcea ravagii mai degrabă în rîndul tinerilor sănătoşi decît printre femei, copii şi bătrîni. Denumită ,,Sudor Anglicus” şi, ulterior, Boala transpiraţiei din Anglia, ea s-a manifestat şi pe parcursul altor 4 epidemii din verile anilor 1508, 1517, 1528 şi 1551. Apoi, a dispărut la fel de misterios cum a apărut, lăsîndu-ne, în prezent, doar să ghicim cauzele care au provocat-o. Boala pare mai degrabă o viroză respiratorie, decît o infecţie, ca în cazul ciumei, tifosului sau al malariei, posibil, o formă extrem de virulentă de gripă, dacă nu se ia în considerare faptul că gripa apare, de obicei, iarna. Este posibil să fi fost vorba despre un virus răspîndit de rozătoare, care erau extrem de numeroase în acele timpuri: în Londra exista cel puţin o familie de şobolani negri, în fiecare gospodărie! Pe de altă parte, epidemiile aveau un caracter exploziv şi erau foarte răspîndite, astfel încît infectarea se propaga, cel mai probabil, direct de la om la om, prin tuse şi strănut.

* * *

Muşcăturile de şarpe

Ele au fost, dintotdeauna, un fapt obişnuit în India şi în Pakistan, în anul 1889, muşcăturile de şarpe fiind răspunzătoare de moartea a 22.480 de persoane din acele zone. În prezent, mai mult de 1.000 de oameni mor, anual, numai în statul Maharashtra. Şerpi veninoşi se întîlnesc, de asemenea, şi pe teritoriile în care trăiesc triburile de vînători-culegători, din Papua Noua Guinee, Tanzania şi Ecuador, unde 2 pînă la 4 procente din decesele adulţilor sînt provocate de muşcături de şarpe. Din motive similare, în Brazilia se înregistrează, anual, aproximativ 2.000 de pierderi de vieţi omeneşti, iar, în unele zone din Birmania, muşcăturile veninoase reprezintă una dintre principalele cauze de deces. Pe întinsul orezăriilor, există, în movilele de pămînt, galerii de rozătoare care se hrănesc cu orez. Acolo, însă, se adăpostesc şi şerpi veninoşi (în principal, vipera Russell), a căror hrană o constituie numeroasele rozătoare din zonă. S-au luat măsuri pentru realizarea unui vaccin (termenul se referă, în general, la inocularea efectuată înaintea infectării) împotriva veninului acestor şerpi, care să protejeze muncitorii de pe cîmpurile de orez. Prin comparaţie, în ţările occidentale, numărul deceselor datorate aceleiaşi cauze este foarte scăzut: în SUA au loc, anual, aproximativ 50-100 de decese provocate de muşcături de şerpi (cel mai adesea, şarpele cu clopoţei) în timp ce, în Marea Britanie, viperele au ucis doar 14 oameni, în ultimii 100 de ani.

* * *

Trăznetele şi fulgerele

Reprezintă o cauză mai puţin obişnuită de deces. În Marea Britanie, trăznetele omoară aproximativ 12 oameni pe an, în SUA, 400-500, iar în zona tropicelor, un număr mai mare de persoane, deoarece, acolo, furtunile însoţite de descărcări electrice sînt mai frecvente. Unul dintre cazurile celebre din istorie a avut loc pe Hipodromul Ascot, din Anglia, în data de 14 iulie 1955. Fulgerul a lovit o gradenă construită din mai multe elemente metalice neîmpămîntate, iar mulţi dintre cei ce se aflau acolo, pentru că aveau hainele ude, au fost azvîrliţi la pămînt. În urma impactului, unii au fost doar ameţiţi, alţii au rămas inconştienţi, 2 persoane au murit şi alte 46 au necesitat asistenţă medicală. Ulterior, 9 dintre acestea şi-au revenit, înainte de a ajunge la spital, restul avînd doar afecţiuni minore: arsuri, nevralgii sau înţepături. Singurele leziuni pe termen lung au fost suferite de două persoane care au rămas surde, ca urmare a afectării timpanelor. Fulgerul a lovit şi o tribună alăturată, dar aceasta era prevăzută cu paratrăznet, aşa încît nimeni nu a avut de suferit.

* * *

Sinuciderea

Sinuciderea, sau luarea propriei vieţi, constituie o sursă permanentă de fascinaţie. Cine recurge la un asemenea act, de ce şi, mai ales, cum? În lumea animală, el nu este întîlnit, iar multora dintre noi ne vine greu să îl acceptăm sau să îl trecem cu vederea, deoarece pare să încalce o lege a firii. La toate animalele există dorinţa, instinctivă, de a-şi apăra viaţa, iar sinuciderea se împotriveşte acestei legi naturale. Ca atare, ea merită analizată. Interesul manifestat faţă de fenomenul suicidului nu este deloc recent. Încă din Antichitate a fost studiat de medici, teologi, filozofi şi jurişti, unii dintre ei admiţîndu-l ca pe un act raţional. Filozoful şi poetul latin Seneca (4 î.Chr.-65 d.Chr.) argumenta astfel: „Dacă pot alege între o moarte prin tortură şi una simplă şi uşoară, de ce să nu o prefer pe cea din urmă? După cum aleg vasul cu care navighez şi casa în care locuiesc, la fel îmi voi alege şi moartea prin care voi părăsi viaţa”. În anul 1971, se estima că, pe această temă, se scriseseră deja aproximativ 5.000 de articole şi cărţi cu caracter ştiinţific. De asemenea, mulţi artişti au încercat să înfăţişeze, să ilustreze acest subiect. Atît Delacroix, cît şi Millais au pictat-o pe Ofelia, din tragedia ,,Hamlet”, a lui Shakespeare, care sfîrşeşte înecată, în urma morţii tatălui ei. Printre alţi pictori care au abordat acest subiect se numără norvegianul Edvard Munch (,,Cuplul mort”) şi francezul Toulouse-Lautrec (,,La Pendue” – Spînzurata). Scene de sinucidere apar, de asemenea, şi în multe romane, unii autori fiind în mod deosebit interesaţi de acest act. Un pasaj zguduitor, din romanul lui Thomas Hardy ,,Jude Neştiutul”, descrie felul în care băiatul cel mare al lui Jude îşi omoară fraţii mai mici şi apoi se sinucide, lăsînd în urmă un bilet pe care scrie: ,,Făcut pentru că sîntem prea mulţi”. Cel puţin 7 sinucideri se regăsesc în piesele lui Ibsen şi 14 în cele ale lui Shakespeare.

În fiecare an, în toată lumea se sinucid peste 750.000 de oameni, dintre care 135.000 în Europa. Aceasta înseamnă aproximativ 2.000 de cazuri pe zi, sau 80-100 pe oră. Luînd în calcul faptul că fiecare dintre autorii sinuciderii are 5 persoane apropiate (rude directe, prieteni), rezultă că, în fiecare an, 4 milioane de oameni suferă consecinţele emoţionale ale unui asemenea act.

Încercările nereuşite de sinucidere sînt de cel puţin 10-15 ori mai numeroase decît cele reuşite, ceea ce înseamnă că, în întreaga lume, au loc, în fiecare an, între 10 şi 20 de milioane de tentative de sinucidere, reuşite sau nu.

Cum se sinucid oamenii?

Metoda de sinucidere depinde, fireşte, de zona în care are loc actul şi de ceea ce are persoana respectivă la îndemînă. Acolo unde există multe arme de foc în rîndul populaţiei (în Statele Unite), gaz de huilă în majoritatea locuinţelor (cum a fost cazul Marii Britanii, pînă în anii ‘70), sedative în baie (majoritatea ţărilor occidentale), sau pesticide, în cele mai multe gospodării (Sri Lanka şi China), aceste metode sînt simplu de folosit. Altele, cum ar fi aruncarea de la înălţime şi tăierea venelor, nu sînt foarte sigure. Există, însă, mai rar, şi metode aproape ridicole. De exemplu, poetul şi autorul de operete englez W.S. Gilbert (1836-1911) observa că „Autodecapitarea nu este doar un lucru extrem de dificil, ci şi unul foarte periculos”. Băutura are darul de a insufla oamenilor curaj şi, de aceea, aproape jumătate dintre sinucigaşi sînt depistaţi cu alcool în sînge. Sinucigaşii cărora le pasă de cei din jur comit actul în afara casei, într-un loc neutru, cum ar fi un tren sau o cameră de hotel, cruţîndu-i pe cei dragi de trauma pe care o implică găsirea trupului neînsufleţit. Printre cele mai grave efecte resimţite de cei apropiaţi se numără tendinţa de a-şi asuma răspunderea faţă de acest gest, precum şi sentimentul de vinovăţie, pentru faptul că nu au reuşit să împiedice actul respectiv.

Sinuciderea prin împuşcare, sau prin spînzurare este mai frecvent întîlnită în rîndul bărbaţilor. În Europa modernă, spînzurarea a fost o metodă destul de obişnuită, pe cînd, în Roma Antică, metoda era considerată tabu. Femeile sînt mai predispuse la sinuciderea prin otrăvire sau înec, ele apelînd foarte rar la metoda prin împuşcare. Un poem al autoarei Emily Dickinson (1830-1886) descrie astfel sfîrşitul unui sinucigaş: ,,Privi în sus, să regăsească Cerul,/ Privi-napoi să se admire,/ Atinse, absent, trăgaciul/ Şi se-abătu din viaţă”.

La 4 ianuarie 1704, George Edwards, un om bogat din Essex, şi-a plănuit sinuciderea într-un mod aparte: a aranjat 3 arme care să tragă simultan asupra sa, declanşîndu-le în momentul în care soţia a ajuns acasă. De mai multă vreme, bărbatul începuse să se îndoiască de credinţa creştină, întrebîndu-se, de exemplu: dacă toţi oamenii erau descendenţii lui Adam, de ce unii dintre ei sînt negri? Aceste gînduri l-au îndepărtat de vecini şi, mai ales, de soţie, care refuza să mai doarmă cu el. Bineînţeles, nu toate armele folosite sînt de foc: în anul 1622, contele de Berkshire şi-a folosit arbaleta pentru a se sinucide.

Medicamentele şi otrăvurile sînt mai des folosite în actele de suicid comise de femei, avîndu-se în vedere numărul mare de antidepresive şi sedative accesibile astăzi. În Sri Lanka se înregistrează, anual, peste 1.000 de decese, în urma otrăvirii cu pesticide, trei sferturi dintre acestea fiind sinucideri. Substanţele folosite sînt diverse erbicide şi compuşi organofosforici. Aceeaşi metodă este preferată şi de femeile din China.

Sinuciderea prin gazare (sinucigaşul îşi introduce capul în cuptorul de la aragaz) era cea mai utilizată metodă în Marea Britanie, în anii ‘60, dar a dispărut aproape complet după ce conţinutul de monoxid de carbon din gazul pentru uz casnic a fost redus. Totuşi, acest lucru nu a avut un impact major asupra numărului total de sinucideri şi, în ciuda catalizatorilor auto, gazul de eşapament conţine, în continuare, suficient monoxid de carbon pentru a fi mortal. În 1995, în Australia, 509 cazuri de sinucidere, din totalul celor 2.367, în majoritate, implicînd bărbaţi tineri şi adulţi, au fost înfăptuite cu gaze de eşapament, astfel încît această metodă a ajuns să figureze pe locul II, în topul „popularităţii”, după spînzurare, dar înaintea armelor de foc. Monoxidul de carbon se combină, în sînge, cu hemoglobina, împiedicînd-o să mai transporte oxigenul, iar persoana care inhalează acest gaz moare în scurtă vreme. Monoxidul de carbon păstrează culoarea roşie a hemoglobinei, motiv pentru care cadavrul are o nuanţă roz, ,,sănătoasă”, cu toate că decesul a fost provocat de o insuficienţă de oxigen.

Scriitoarea Virginia Woolf s-a sinucis prin înecare într-un rîu din apropierea casei sale din Rodmell, din provincia engleză Sussex. De cele mai multe ori, este destul de greu de stabilit dacă moartea survenită prin înec este accidentală, sau doar rezultatul unei încercări de sinucidere. Unii oameni se sinucid fie sărind de la mari înălţimi, fie aruncîndu-se în faţa unui tren ori a unei maşini. Unele locuri au ajuns să fie preferate de cei ce se aruncă de la înălţime, printre acestea figurînd stîncile de calcar, de 150 de metri, de la Beachy Head, Sussex, din Anglia, sau Podul Golden Gate, din San Francisco, dar, în general, orice clădire înaltă reprezintă un punct de atracţie pentru cei ce şi-au propus să-şi pună capăt zilelor astfel. În anul 1600, un negustor bogat şi puritan, pe nume William Doddington, s-a aruncat de pe clopotniţa Bisericii St. Sepulchre, din Londra. A lăsat un bilet de adio, în care îl acuza pe un negustor rival de faptul că l-a adus în faliment. Unii îşi aleg ca metodă „accidentul” rutier: de exemplu, intrarea cu maşina într-un copac sau într-un zid, moartea survenită astfel neputînd fi catalogată, întotdeauna, ca sinucidere. Pe de altă parte, însă, un asasin poate să însceneze o „sinucidere falsă”, dar, pentru acesta, poate fi un act extrem de riscant, existînd numeroase elemente care îl pot da în vileag. Un bărbat şi-a omorît soţia prin strangulare, a urcat-o în maşină şi a împins-o într-o prăpastie de pe marginea unui drum de munte. Iniţial, s-a crezut că este vorba despre o sinucidere, dar, spre nenorocul lui, bărbatul uitase să pornească motorul maşinii…

Tăierea venelor, de obicei, de la încheietura mîinii, sau secţionarea venei jugulare, este, adesea, sortită eşecului, deoarece hemoragia se opreşte, dacă rana nu este suficient de adîncă. Persoanele care îşi taie venele de la mînă încep cu tăieturi superficiale, de încercare, înainte de a se tăia mai adînc. Înjunghierea, sau căderea într-o sabie s-a dovedit a fi, aproape întotdeauna, fatală.

Pentru a fi siguri de reuşită, unii sinucigaşi folosesc mai multe metode, simultan. Un exemplu extrem îl constituie împuşcarea în cap, în timpul plonjării, cu maşina, de pe o stîncă (cu gazul de eşapament orientat în interiorul maşinii), după ingerarea unei supradoze de somnifere. În analele medicale mai figurează sinuciderea de tip impulsiv, precum şi cea nonşalantă. Poetul şi traducătorul Thomas Creech (1659-1701), în timp ce lucra la o traducere din Lucreţiu, a scris pe marginea foii: „Nota bene: Să-mi aduc aminte să mă spînzur după ce termin”.

Expresia ,,felo de se”, folosită, pe vremuri, pentru a desemna suicidul, înseamnă comiterea unei crime faţă de tine însuţi, cu alte cuvinte, luarea propriei vieţi. Există, însă, argumentul că nu toate actele de întrerupere a propriei vieţi reprezintă o sinucidere. Martirii care au preferat să moară decît să se dezică de credinţa lor pot fi consideraţi sinucigaşi în adevăratul sens al cuvîntului? Dar soldaţii, care se aruncă în luptă conştienţi că merg la moarte sigură, ori temerarii care îşi riscă viaţa practicînd unele sporturi periculoase? Putem include în această categorie toate genurile de comportament riscant, auto-distructiv? Unii psihologi admit un tip complementar de sinucidere, cunoscut sub denumirea de ,,comportament suicidar cronic”. Este vorba de aceia care abuzează, în mod cronic, de droguri, de fumat, de alcool şi de mîncare, avînd clar conştiinţa faptului că aceste acţiuni îi pot ucide. Astfel de oameni se autodistrug, oarecum, deliberat.

Arabia Saudită înregistrează un număr incredibil de mare de victime ale accidentelor rutiere, fapt care a determinat autorităţile religioase din această ţară să-i avertizeze pe tineri, în iulie 1997, că pot ajunge în iad dacă mor din cauza şofatului neatent. O astfel de moarte ar fi considerată sinucidere, fapt ce reprezintă o gravă ofensă.

Sinuciderea, în diferite ţări

Statisticile sînt interesante, dar comparaţiile trebuie făcute cu atenţie, ţinîndu-se cont atît de modurile, diferite, de certificare, ca sinucidere, a cauzei decesului, cît şi de diferenţele care există în privinţa acceptării şi înregistrării unui deces drept sinucidere. Prin urmare, rata sinuciderilor, în istorie, este, şi din aceste motive, greu de estimat. În prezent, cea mai ridicată rată a sinucigaşilor din Europa se înregistrează în Groenlanda: 127 din 100.000 de persoane, în fiecare an. Ungaria, Finlanda şi Danemarca au, de asemenea, printre cele mai ridicate rate (pînă la 60/100.000, anual); Marea Britanie, Suedia şi Norvegia figurează cu indici moderaţi, în timp ce în Italia, Spania şi Portugalia (ţări catolice – nota red. R.M.) se înregistrează cele mai puţine cazuri.

În Secolul XVIII, mulţi europeni considerau că englezii manifestau o atitudine destul de indiferentă în legătură cu suicidul, ei netratîndu-l ca pe o crimă; exista, mai degrabă, tendinţa de a recurge la această soluţie, deoarece, după cum argumenta filozoful şi istoricul francez Montesquieu (1689-1755), Anglia avea o climă care îi predispunea pe locuitorii ei la melancolie şi tristeţe, iar aceştia sufereau de o incapacitate a organismului lor de a filtra cum trebuie fluidele nervoase. De fapt, rata sinuciderii era, în Anglia, comparabilă cu aceea din oricare altă ţară. Indicele cel mai scăzut pare să se înregistreze mai ales în ţările romano-catolice. Cele mai multe sinucideri ale femeilor au loc în China şi aproape jumătate din totalul sinuciderilor, în rîndul bărbaţilor, se înregistrează în Africa Sub-Sahariană. Între 1973 şi 1983 s-a semnalat o creştere a numărului de sinucideri în toate ţările europene (mai ales în Irlanda, Irlanda de Nord, Norvegia şi Belgia), în special în rîndurile tinerilor sub 20 de ani. În Marea Britanie, rata sinucigaşilor cu vîrste cuprinse între 15 şi 24 de ani a crescut cu 80% în perioada 1980-1992, iar în cadrul acestei categorii de tineri, 4 sinucideri din 5 sînt săvîrşite de cei de gen masculin. Motivele pentru care se întîmplă aceste lucruri nu sînt tocmai clare.

Cine se sinucide?

Influenţa vîrstei. În prezent, copiii sub 15 ani se sinucid foarte rar, dar, în Anglia Secolelor XVI-XVII, sinuciderea infantilă nu era un fapt atît de neobişnuit. În acele vremuri, copiii cu vîrste cuprinse între 10 şi 14 ani erau obligaţi să muncească, sau erau trimişi ucenici, fiind adesea bătuţi şi terorizaţi de către adulţi, atît acasă, cît şi acolo unde munceau. În prezent, cele mai ridicate rate de suicid se înregistrează în categoria de vîrstă 15-24 de ani. În SUA, cea mai frecventă cauză a deceselor printre tinerii cu această vîrstă o constituie accidentele, în special cele rutiere, aceasta fiind urmată de omucidere şi, pe locul 3, de sinucidere. În 1986 se înregistra, pentru această grupă de vîrstă, o medie de 14 sinucideri pe zi şi, din anumite motive, cele mai multe cazuri surveneau în Alaska, iar cele mai puţine în New Jersey. Rata sinuciderilor este ridicată şi în grupa de vîrstă a celor care au trecut de 50 de ani. În 1980, în Statele Unite, aceasta reprezenta 26% din totalul populaţiei, dar, la nivelul ei, se înregistrau 39% dintre cazurile de sinucidere. Rata sinuciderilor creşte în cazul celor cu vîrste peste 65 de ani, iar pentru cei trecuţi de 80 de ani ea este şi mai ridicată. Motivele – evidente – ale sinuciderii bătrînilor sînt: inactivitatea profesională, moartea partenerului de viaţă, boala, depresia şi sărăcia.

Influenţa sexului. În ţările occidentale, rata sinuciderilor este de 2-3 ori mai ridicată în rîndul bărbaţilor decît în cel al femeilor, dar, pe măsura diminuării diferenţelor dintre sexe, se reduce şi decalajul dintre ratele cazurilor de suicid. Este interesant de remarcat că, în Japonia, se înregistrează un număr aproape egal de sinucideri la bărbaţi şi femei, actul suicidar fiind una dintre cele mai frecvente cauze de deces printre tinerele japoneze. În China, sinuciderea este mai des întîlnită la femei (1 din 4 decese), decît la bărbaţi, cele mai multe cazuri producîndu-se prin ingurgitare de pesticide. Din numărul total de sinucideri comise de femei, la nivel mondial, 56% au loc în China. Motivele nu sînt cunoscute.

Influenţa stării civile. Sinuciderea este un gest mai rar întîlnit în cazul celor căsătoriţi, mai ales cînd cuplurile au şi copii. În SUA, raportul este dublu în favoarea bărbaţilor singuri. Se presupune că este mai puţin probabil ca un individ să comită acest act atunci cînd are cu cine împărţi problemele şi responsabilitatea celor ce depind de el (soţ/soţie, copii). În schimb, persoanele necăsătorite sînt mai predispuse la izolare şi singurătate, şi, ca urmare, mai susceptibile la ideea de sinucidere.

Influenţa profesiei. Medicii, stomatologii, veterinarii şi farmaciştii înregistrează valori peste media normală în materie de sinucideri, deoarece au acces mai uşor la medicamente şi ştiu cum să procedeze (otrăvirea este cel mai obişnuit mod de sinucidere printre cei cu aceste profesii). Dintre medici, valorile cele mai ridicate se înregistrează în rîndurile anatomopatologilor şi ale psihiatrilor; acest lucru se poate explica şi prin faptul că cei care au personalităţi anormale sînt mai atraşi de aceste specialităţi. Şi printre marinari se constată valori crescute ale ratei sinuciderilor. Să se explice aceasta prin izolarea faţă de cei dragi şi de societate, sau prin faptul că cei predispuşi la sinucidere se află pe Mare? Într-o proporţie semnificativă, acte de sinucidere se întîlnesc şi printre fermieri, silvicultori şi alţi indivizi care îşi desfăşoară activitatea în zone rurale izolate, ceea ce duce la presupunerea că izolarea reprezintă, şi ea, un factor important. Fermierii folosesc, de obicei, arme de foc. Sinuciderile în rîndul studenţilor sînt, de asemenea, relativ frecvente, din cauza stressului provocat de examene şi de presiunile exercitate asupra lor de aşteptările familiei. Suicidul este a treia cauză de deces printre studenţii din Statele Unite, avînd în vedere numărul de victime.

Influenţa stării psihice. Unii cercetători sînt de părere că oamenii care se sinucid nu s-ar afla în totalitatea facultăţilor mintale. Peste o treime din cazurile de suicid au antecedente de afecţiuni psihice. Cu siguranţă, cele mai frecvente cazuri se înregistrează printre suferinzii de depresie psihică (din nefericire, multe antidepresive pot fi folosite în scopul sinuciderii) şi de schizofrenie. În prezent, din ce în ce mai puţini schizofrenici sînt trataţi în spitale, iar mulţi dintre ei nu îşi iau, cu regularitate, medicamentele; se poate afirma şi că un contact direct cu societatea „normală” măreşte posibilitatea recurgerii la acest act.

Influenţa stressului îndelungat. Imigranţii şomeri, refugiaţii, deţinuţii – oameni nevoiţi să ducă o viaţă stressantă, adesea, cu multe dezamăgiri, cu momente ce le afectează major activitatea normală – se prăbuşesc din cauza depresiei şi a disperării.

Efectul dependenţei. Pentru alcoolici şi pentru toxicomani, viaţa depinde de furnizarea unor substanţe scumpe şi, în cea mai mare parte a timpului, aceştia trăiesc ceea ce s-ar putea numi ,,stări alterate ale conştienţei”. Atitudinea lor faţă de moarte nu este una normală.

Cu privire la actul sinuciderii, există, la nivelul societăţii, unele păreri eronate. Cele mai frecvente şi mai periculoase sînt următoarele:

– Cei care vorbesc despre sinucidere nu au de gînd să o pună în practică. Greşit.

– Cei care nu reuşesc de prima dată, vor încerca pînă vor reuşi. Greşit: 89-90% dintre ei nu mai repetă experienţa, fiind, ulterior, bucuroşi că au dat greş.

– Sinuciderea are loc fără nici un avertisment. Greşit: în cele mai multe cazuri, există semne de avertizare, directe sau indirecte.

– Sinucigaşii sînt nebuni. Greşit: în marea lor majoritate, ei nu ar fi catalogaţi drept nebuni, după standardele obişnuite.

– Sinuciderea este prevenită prin circumstanţe sociale potrivite. Greşit.

(va urma)

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI