Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte (10)

in A nu se citi noaptea/Curiozități

Ziua în care a murit un oraş.

Povestea oraşului Pompei (2)

Cu 17 ani înainte de acest eveniment, se mai înregistrase un cutremur, care provocase pagube însemnate oraşului, însă Vezuviul fusese inactiv timp de cel puţin un mileniu. În anul 79 d.Chr., erupţia a fost cu totul surprinzătoare. Totuşi, de atunci au mai avut loc multe alte erupţii, vulcanul nestingîndu-se niciodată complet. Oraşul îngropat, acoperit cu pămînt, viţă-de-vie şi duzi, nu a fost descoperit decît în 1594, iar excavaţii serioase au fost efectuate abia în Secolul XVIII. Cadavrele din cenuşa solidificată au putut fi reconstituite, obţinîndu-se forma iniţială a acestora, după ce, printr-un mic orificiu, s-a turnat ipsos lichid, pînă la umplerea întregii cavităţi. În prezent, vizitatorii oraşului Pompei pot observa detalii din viaţa cotidiană a romanilor. S-au păstrat casele, o tăbliţă, la intrarea într-o locuinţă, pe care scria ,,Atenţie, cîine rău!“ („Cave canem!“), pîini ce tocmai fuseseră coapte în cuptorul brutarului, barăcile gladiatorilor, astfel încît vizitatorul are senzaţia întîlnirii nemijlocite cu Antichitatea. Se păstrează, de asemenea, şi scene tragice din dimineaţa fatală, ca, de exemplu, membrii unei familii, adunaţi sub un acoperiş, pentru a scăpa de ploaia de pietre incandescente. Una dintre femei căzuse în genunchi şi îşi ţinea în dreptul gurii un ştergar, pentru a se apăra de gazele letale şi de cenuşa sufocantă, iar soţul ei, mort în apropiere, îşi ţinea copilul de mînă.

Povestea oraşului Pompei a fascinat generaţii întregi de scriitori, printre care îi amintim pe Goethe, Stendhal, Mark Twain şi Charles Dickens. De asemenea, în scrisorile sale către istoricul latin Tacit, Pliniu cel Tînăr ne oferă o prezentare directă a evenimentului. El se afla în vizită la unchiul său, Pliniu cel Bătrîn, comandant al Flotei romane staţionate în Golful Napoli, care a murit sufocat, în timp ce încerca să observe ceea ce se petrecea în jurul său şi îi ajuta pe săteni să coboare pe pantele vulcanului.

Perucile şi părul facial

Mulţi bărbaţi încep să-şi piardă părul atunci cînd ating o anumită vîrstă. Bărbaţii care suferă de calviţie pot fi atrăgători dacă au alte calităţi, dar, în general, chelia semnifică o vîrstă înaintată, asociată şi cu o presupusă reducere a potenţei sexuale. Chelirea este în strînsă legătură cu hormonii masculini şi, cu toate acestea, eunucii nu chelesc.

Regele Ludovic al XIV-lea al Franţei (1638-1715) a început să chelească pe la vîrsta de 30 de ani, lucru care-l deranja profund. Purta o perucă, pe care şi-o punea dimineaţa, la trezire, fără să se dea jos din pat, cu draperiile trase, şi pe care şi-o scotea, cu aceleaşi măsuri de precauţie, seara, la culcare. În această perioadă, perucile au ajuns foarte populare în Europa, iar, spre sfîrşitul Secolului XVIII, numai în Paris, lucrau 850 de peruchieri. În Secolul XVIII, perucile au atins culmea gloriei, cele pentru femei avînd pînă la 60 cm înălţime. Aşezarea perucilor pe cap era destul de complicată, motiv pentru care purtătorii lor au ajuns pînă într-acolo încît să doarmă cu ele. Trebuie să reamintim că acum 200 de ani săpunul nu era nici ieftin, nici uşor de găsit, astfel încît perucile (dar şi părul celui, sau celei care le purta) se umpleau, inevitabil, de tot felul de paraziţi, în special păduchi. Samuel Pepys descrie vizita pe care soţia sa a făcut-o la frizer şi fenomenala colonie de creaturi ce se formase în peruca acesteia. De unde provenea părul folosit? Cel mai bun păr provenea de la alţi oameni, iar săracii cîştigau sume bunicele dacă părul pe care şi-l vindeau era bogat şi frumos. Chiar şi în prezent se spune că o comunitate religioasă din India îşi întreţine şcolile şi bisericile din vînzarea părului lung şi negru al fetelor, în ţări din Occident, în scopul confecţionării de peruci. Desigur, o sursă alternativă o reprezenta, în acea vreme, părul obţinut de la cadavre.

Bărbile şi mustăţile au fost la modă în diferite epoci, încă din vremea babilonienilor, fiind purtate atît ca semn al distincţiei, cît şi ca indiciu al masculinităţii. Din fericire, această pilozitate nu are aceeaşi soartă ca podoaba capilară, rămînînd la locul ei, spre mulţumirea bărbaţilor care suferă de calviţie. Unele femei consideră că atît barba, cît şi mustaţa sînt aspecte atractive, afirmînd că un sărut fără mustaţă este la fel de insipid ca oul fără sare. Uneori, aceste semne distinctive se purtau cu prilejul unor ceremonii, motiv pentru care li se acorda o atenţie specială: purtătorii lor aveau grijă să le dea o formă deosebită şi să le parfumeze. Tăierea bărbii unui bărbat poate fi considerată o umilinţă similară tăierii părului unei femei. Arabii obişnuiau să jure ,,pe barba Profetului“. Monarhii englezi Eduard al VI-lea şi Elisabeta I au încercat să impună o taxă pe bărbi, dar fără succes.

Sfîrşit

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI