Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

De ce se sinucid unii oameni? (I)

Uneori, răspunsul la această întrebare trebuie dat apelînd la imaginaţie. Un necunoscut care s-a înecat în 1719, în Anglia, scrisese pe o tăbliţă care i-a fost găsită în buzunar: „Mai bine mort, decît expus pericolului de a muri“.

Dacă nu îi punem la socoteală pe bolnavii psihici, în general, există o motivaţie, deşi altora li s-ar părea mult prea banală pentru a justifica un act atît de irevocabil. De exemplu, scriitorul şi autorul de epistole Horace Walpole (1717-1797) îi scria unui prieten că John Crowley, o personalitate care moştenise 400.000 de lire sterline cu 1 an mai înainte, se împuşcase la puţin timp după aceea, în timpul unei crize severe de gută. Durerea provocată de această afecţiune, înainte ca oamenii să înveţe cum poate fi tratată, era de-a dreptul insuportabilă. Povestea unui suferind care stătea întins în pat spune că bărbatul, observînd un păianjen atîrnat de tavan, se ruga în sinea lui ca acesta să nu cadă pe degetul său umflat, de la picior, care-l durea îngrozitor.

În unele societăţi din secolele trecute, văduvele, servitorii, sau sclavii se sinucideau, ori le permiteau altora să le ia viaţa, după ce stăpînul casei murea. Un exemplu din India britanică era ritualul numit sati, prin care văduva se lăsa arsă pe rugul funerar al soţului decedat. Termenul „sati” provine dintr-un cuvînt sanscrit, ce se traduce prin ,,soţie credincioasă”. Ritualul sati a fost interzis prin lege din 1892, el, însă, continuînd să fie practicat în unele zone ale Indiei. Cu ocazia excavării oraşului antic Ur, de pe malul Fluviului Eufrat, a fost descoperit un mormînt regal, în care se aflau trupurile a 62 de persoane, aşezate lîngă stăpînul dispărut. Printre acestea erau femei (probabil, soţii şi slujitoare de la curte) şi bărbaţi (posibil, soldaţi şi preoţi). Toate aceste persoane fuseseră omorîte printr-un ritual şi îngropate în acelaşi timp, în urmă cu aproape 5.000 de ani.

Cîteodată, în perioade grele, cum ar fi cele de foamete, comunitatea aştepta, din partea bătrînilor şi a bolnavilor, ca aceştia să se sacrifice în folosul celorlalţi. O astfel de practică a fost folosită de japonezi şi de inuiţi. Bătrînii ieşeau, afară, în ger, iar la scurt timp după aceea mureau de hipotermie. Sinuciderea prin înfometare este o metodă mai lentă şi mult mai neplăcută. Autosacrificiul se practica şi în alte cazuri. În ultima expediţie, în Antarctica, a lui Robert Falcon Scott, căpitanul Oates s-a îmbolnăvit şi s-a temut că, astfel, îi va ţine din drum pe ceilalţi. La 17 martie 1912, cînd exploratorii se adăposteau în timpul unei furtuni de zăpadă, el a rostit cuvintele care aveau să devină celebre: „Ies pînă afară; s-ar putea să stau mai mult”.

Conştient că se îndreaptă spre o moarte sigură, a ieşit în plin viscol şi nu a mai fost găsit niciodată. Privind retrospectiv, probabil că toţi membrii expediţiei erau predestinaţi să moară, din cauza deficitului de Vitamină C (scorbut). Toţi erau expuşi la această boală fiindcă nu luaseră cu ei alimentele potrivite şi nu-şi mîncaseră cîinii, aşa cum făcuse Amundsen, un om cu pregătire medicală. În momentul morţii lui Oates, Amundsen atinsese deja Polul Sud, la 14 decembrie 1911.

Sinuciderea, ca alegere personală în cazul unei boli incurabile, al unor dureri insuportabile sau, pur şi simplu, din cauza bătrîneţii şi a singurătăţii, este discutată în capitolul referitor la eutanasie. Unii dintre bătrînii bolnavi, care vor să-şi pună capăt zilelor, caută să se asigure că nu va da nimeni de ei înainte de a muri. În mai 1997, o fostă directoare de şcoală, din oraşul englez Birmingham, în vîrstă de 81 de ani şi cu o sănătate din ce în ce mai şubredă, a hotărît să moară. A luat o supradoză de somnifere şi şi-a pus o pungă de plastic pe cap. Întotdeauna spusese că se va sinucide, dacă nu va mai fi sănătoasă, şi şi-a agăţat de gît un bilet, în care ameninţa că va da în judecată pe oricine va încerca să o readucă la viaţă. Ceea ce nu l-a împiedicat pe un medic de la Ambulanţă să se chinuie (în zadar) să-i salveze viaţa.

Deşi se poate afirma că majoritatea celor care se sinucid suferă de afecţiuni psihice, nebunia este răspunzătoare pentru un număr relativ mic de sinucideri. Totuşi, circa 10% dintre cei afectaţi sever de boli psihice se sinucid.

Sărăcia şi ruina financiară, reală sau previzibilă, sînt motive deosebit de puternice pentru ca o persoană să se sinucidă, şi acest lucru e valabil nu numai în cazul jucătorilor împătimiţi, sau al celor care şi-au pierdut averile. Mulţi oameni obişnuiţi, distruşi de lipsa de speranţă provocată de sărăcie şi de nenumărate privaţiuni, au hotărît să-şi ia viaţa. De exemplu, rata sinuciderilor a crescut semnificativ în Anglia anilor 1574, 1587 şi 1597-1600, perioade marcate de recolte slabe şi de salarii mici. De asemenea, cînd uriaşul ,,Balon de Săpun al Mării Sudului”, o escrocherie celebră, constînd în speculaţii financiare, s-a „spart”, în 1720, în Anglia s-a instalat o stare de panică şi de disperare. Acţiunile Companiei Mării Sudului urcaseră, de la 110, la 1.000 de lire sterline, scăzînd, apoi, brusc. Mulţi oameni au fost ruinaţi.

În anul următor, potrivit rapoartelor oficiale, numărul de sinucideri s-a dublat în Londra, de la 27, la 52 de cazuri. În 1731, o doamnă din înalta societate a oraşului Bath, Fanny Braddock, s-a sinucis. A făcut un laţ, s-a urcat pe un scaun şi s-a spînzurat de uşă. Laţul fusese realizat din două cingători, una de argint şi cealaltă de aur, după ce o cingătoare roşie, din cînepă, se rupsese la prima încercare. Era moştenitoarea unei averi de 12.000 de lire sterline, pe care femeia o pierduse, însă, la jocuri.

Mulţi oameni s-au sinucis din cauza umilinţei, de exemplu, în urma unui război pierdut, sau în urma unui viol. Cu mult timp în urmă, un general chinez, care pierduse o bătălie, a primit din partea împăratului o eşarfă de mătase, cu care să se spînzure. Celebrul general cartaginez Hannibal, la capătul unei cariere extraordinare, a preferat să înghită otrava, decît să se predea armatei romane inamice. Lucreţia, tînăra şi inocenta femeie romană, s-a înjunghiat, după ce fusese violată de Sextus Tarquinius. Multe alte femei, asemenea Lucreţiei, s-au sinucis atunci cînd castitatea le-a fost răpită, sau ameninţată, preferînd moartea unei vieţi trăite în ruşine şi dezonoare. Sinuciderea lui Simon Bourne, din 1654, a fost provocată de ruşinea pedepsei publice pe care urma să o îndure, preferînd să se otrăvească în Castelul Worchester, din Anglia, decît să fie tăiat în bucăţi, în piaţa publică.

Metoda japoneză de harakiri, formă rituală de sinucidere, a apărut în urmă cu mai bine de un mileniu, ca o formă onorabilă de a muri, pentru evitarea capturării de către inamic. Acest tip de sinucidere i se putea impune, de asemenea, unui nobil care a săvîrşit o fărădelege, sau, asumat voluntar, ca formă de protest împotriva cuiva sau a ceva. Ceremonia era standard, presupunînd folosirea unu unui asistent. După înjunghierea părţii stîngi a abdomenului, pumnalul era tras spre dreapta şi scos; apoi, se făcea o împunsătură la nivelul diafragmei, continuată, prin spintecare, în sus. Ceremonia se încheia prin tăierea gîtului. Acesta era întregul ritual.

Evident, se producea o hemoragie abundentă, şi totul era foarte dureros, fiind nevoie de mult curaj pentru a face acest gest. Într-o zi a anului 1663, un anume George Gibbs, hotărînd că lucrurile merseseră prea departe şi blestemîndu-l pe Satana, s-a dat jos din pat, şi-a spintecat abdomenul, şi-a scos intestinele şi, zăcînd într-o baltă sînge, a murit 8 ore mai tîrziu. Deşi harakiri a fost interzis de legea engleză în anul 1868, acest ritual a continuat să fie practicat. O altă variantă de sinucidere „oficială” a japonezilor a fost pusă în aplicare de piloţii kamikaze, din cel de-al II-lea război mondial, care bombardau vasele de război americane de la Pearl Harbor, perfect conştienţi că vor muri. Mini-submarinele japoneze, cu o singură persoană la bord, erau manevrate tot de către sinucigaşi. Într-o scrisoare adresată familiei, un pilot kamikaze scria: „Felicitaţi-mă. Mi s-a acordat o ocazie deosebită de a muri. Aceasta este ultima mea zi din viaţă. Destinul patriei noastre atîrnă de rezultatul bătăliei decisive purtate în Mările Sudului, unde voi cădea, precum un mugure dintr-un cireş strălucitor”.

(va urma)

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI