Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

De ce se sinucid unii oameni? (2)

Sinuciderea romantică a fost o temă foarte apreciată în literatură. Exemplul clasic şi cel mai cunoscut este cel al tinerilor îndrăgostiţi Romeo şi Julieta, din piesa lui William Shakespeare; tot el a imaginat şi povestea lui Antoniu şi a Cleopatrei. Mai merită amintit şi cazul tînărului Werther, eroul sentimental al romanului lui Goethe (1749-l832), a cărui dragoste neîmpărtăşită pentru Lotte l-a împins la sinucidere. Legendele şi istoria ne pun la îndemînă şi alte exemple. Didona a fost fiica regelui Tirului, sora lui Pygmalion şi fondatoarea Cartaginei, în anul 853 î. Chr.

Ea s-a înjunghiat în public pentru a nu se căsători cu un rege nord-african, care o ceruse de nevastă. Povestea potrivit căreia Didona s-ar fi sinucis după ce a fost părăsită de iubitul ei Eneas, eroul troian, este o invenţie. Morţile tragice ale celor doi amanţi, Piram şi Tisbe, sînt descrise de Ovidiu, poetul iubirii. În realitate, deşi constituie un subiect fascinant pentru scriitori şi dramaturgi, al căror public adoră poveştile sfîşietoare ale tinerilor nefericiţi în dragoste şi ale fecioarelor părăsite care-şi iau viaţa, sinuciderea din dragoste este o raritate. Au existat, însă, unele cupluri care, întîlnind obstacole de netrecut în calea unirii lor, au preferat să moară, decît să fie despărţite.

Sinuciderile în cuplu sînt mai frecvente în rîndul bătrînilor. În Marea Britanie, 62 de cupluri s-au sinucis într-o perioadă de 5 ani, pînă în 1993. Acest act este rar – în cazul amintit, cei 124 de sinucigaşi reprezentînd mai puţin de 1% din numărul total al deceselor de acest tip. Vîrsta medie a cuplurilor era de 56 de ani, majoritatea lor folosind gazele de eşapament ale automobilelor, altele apelînd la supradoze de medicamente, barbiturice sau analgezice. După cum era de aşteptat, cele mai multe dintre cupluri aveau relaţii stabile. Au existat, printre ele, şi 4 cupluri de bărbaţi şi 2 cupluri de femei. Aproape în toate cazurile era vorba de oameni căsătoriţi. Numai 4 perechi au fost catalogate ca „amanţi“. Aceşti sinucigaşi au o tendinţă mai accentuată de a lăsa bilete de adio, în care, probabil, îşi explică gestul. Aşa au procedat 52 dintre cele 62 de perechi menţionate.

Un alt tip de sinucidere romantică îl constituie cel al poetului englez Thomas Chatterton (1752-1770), care, trăind în condiţii mizere, s-a otrăvit cu arsenic, nu din dragoste, ci din dorinţa de a avea parte de recunoaştere şi de faimă. Chatterton a devenit, astfel, prototipul sinucigaşului tînăr şi genial. În memoria lui, John Keats a scris poezia „Endymion“ (1818), acelaşi autor fiind elogiat şi de marii poeţi romantici Samuel Taylor Coleridge şi William Wordsworth.

Sinuciderea şi ameninţarea cu sinuciderea au fost folosite, uneori, ca armă. Pacifistul Mahatma Gandhi, în lupta sa împotriva dominaţiei britanice din India, a intrat în 14 greve ale foamei, dintre care cea mai lungă a durat 21 de zile, prin aceste gesturi, el ameninţînd cu propria moarte. Şi, într-o oarecare măsură, Gandhi a avut succes. Sufragetele din Anglia, de la începutul Secolului XX, refuzau hrana din închisoare, din acelaşi motiv. La sfîrşitul anilor ‘80, republicanii irlandezi din închisoarea Maze, din Belfast, au folosit aceeaşi metodă pentru a lupta împotriva nedreptăţilor politice.

Ei au murit după aproape 2 luni de grevă a foamei, fiind, apoi, consideraţi martiri. Şi moartea altor martiri poate fi considerată ca o formă de sinucidere. În 1963, mai mulţi călugări sud-vietnamezi s-au sinucis, stropindu-se cu benzină şi dîndu-şi foc. Unele secte budhiste acceptă sinuciderea în împrejurări speciale, aceasta constituind o metodă extremă de protest împotriva victimizării budhiştilor de către catolici. În China antică, sinuciderea era un act provocat de dorinţa de răzbunare, prin care sinucigaşul spera ca spiritul său să-l bîntuie şi să-l pedepsească pe cel care-l împinsese la această faptă.

Uneori, oamenii se sinucid în urma dispariţiei, în aceeaşi manieră, a unei personalităţi admirate, a unui model. Sinuciderea unei celebrităţi este însoţită, de obicei, de o creştere a ratei sinuciderilor. În luna următoare morţii lui Marilyn Monroe, în 1962, la Los Angeles s-a înregistrat o creştere cu 40% a numărului de sinucideri. Modelul poate fi, uneori, doar un personaj dintr-un serial, cu care sinucigaşul se identifică foarte bine şi pe care îl imită. Spre exemplu, un student în vîrstă de 19 ani, personaj al unui serial de televiziune german, s-a sinucis, aruncîndu-se în faţa trenului. În următoarele 5 săptămîni, în Germania au avut loc de 3 ori mai multe sinucideri decît de obicei, la grupa de vîrstă 15-29 de ani.

Metroul vienez a devenit, în 1978, un loc predilect de sinucideri, numărul victimelor crescînd semnificativ după ce primele cazuri au fost descrise în presa locală. S-a constatat că, în urma deciziei de a nu mai fi relatate astfel de cazuri, rata sinuciderilor a scăzut. O autoritate în domeniul sinuciderii, Emile Durkheim (1858-1917), povesteşte că nu mai puţin de 15 pacienţi ai unui spital s-au spînzurat de un cîrlig fixat în tavanul unui culoar întunecat. După ce a fost scos cîrligul, oamenii nu s-au mai sinucis. Cel mai impresionant caz de sinucidere care urmează un model, în ceea ce priveşte numărul victimelor, s-a înregistrat în Japonia.

În anul 1933, mai multe persoane s-au aruncat în gura vulcanului de pe Insula Oshima. Prima victimă a fost o tînără de doar 19 ani, pe nume Kiyoko Matsumoto. În cursul aceluiaşi an, exemplul ei a fost urmat de alţi 143 de sinucigaşi. După 2 ani, cînd numărul total al victimelor ajunsese la 1.208, autorităţile au construit un zid în jurul vulcanului, iar cumpărarea unui bilet simplu (varianta ,,one way“) spre insulă a fost interzisă, nefiind permisă decît achiziţionarea de bilete dus-întors.

Sinuciderile în massă sînt, parţial, acte care se produc ca urmare a imitării unui exemplu. În luna noiembrie a anului 1978, s-au sinucis, bînd un amestec de suc de fructe cu cianură, nu mai puţin de 163 de femei, 138 de bărbaţi şi 82 de copii. Toţi erau adepţi ai fanaticului reverend Jim Jones, cel care a organizat sinuciderea în massă a acelor oameni şi care, imediat după aceea, şi-a împuşcat familia şi, apoi, şi-a tras un glonţ în cap.

(va urma)

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI