Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte (5)

in Curiozități

Atitudinile religioase şi culturale faţă de sinucidere (2)

Pînă în jurul anului 1636, acest act era cunoscut sub numele de auto-ucidere, auto-distrugere, sau felo de se, fiind considerat o crimă abominabilă, ce presupunea implicarea Satanei. După această dată, au început să apară şi alte opinii. Astfel, Sir Thomas Browne (1605-1682) afirma că autodistrugerea nu are nici o legătură cu vrăjitoria sau cu diavolul, fiind doar o reacţie a fiinţelor umane la împrejurările vitrege în care se află, şi că acestea ar trebui tratate ca atare. Noul termen de „sinucidere“, ce nu implica toate acele elemente de superstiţie, era mai potrivit. Prin Secolul XVIII se vorbea despre sinucideri într-o manieră şi mai puţin rigidă, iar filozofii şi scriitorii, printre care Rousseau, Voltaire şi David Hume, cereau adoptarea unei atitudini mai liberale faţă de acestea. Totuşi, unele persoane importante continuau să privească foarte sever un astfel de gest.

Predicatorul englez John Wesley (1709-1791), fondator al metodismului, a sugerat ca leşurile sinucigaşilor să fie atîrnate şi lăsate să putrezească în public. Treptat, sinuciderile din Marea Britanie au încetat să mai fíe pedepsite, deşi actul în sine a fost incriminat pînă în 1961. Cu toată schimbarea de atitudine, majoritatea oamenilor nu sînt de acord cu sinuciderea, aceasta tinzînd a nu fi acceptată, în multe cazuri, nici de medici, nici de familie. Alte religii au adoptat atitudini foarte diferite în privinţa sinuciderii. Hinduismul o acceptă şi, aşa cum am arătat, sinuciderea era chiar încuviinţată oficial în cazul văduvelor, prin practicarea ritualului sati. Şi budhiştii consideră sinuciderea justificată în anumite circumstanţe, iar şintoismul japonez o accepta pînă relativ de curînd.

În schimb, confucianismul interzice suicidul, iar, în Islam, el este considerat o crimă gravă, mai îngrozitoare chiar decît uciderea unui semen. În Grecia antică, viaţa fiind privită ca un dar de la zei, sinuciderea era catalogată, în general, drept un act ruşinos. Cu toate acestea, unii au ales o astfel de cale. Fondatorul şcolii stoice, Zenon, a dus o viaţă liniştită pînă la vîrsta de 98 de ani, cînd a căzut şi s-a rănit la degetul mare de la picior; în acel moment, a fost cuprins de o stare de nelinişte, fapt ce l-a determinat să se spînzure cînd a ajuns acasă. În Roma antică, pentru majoritatea oamenilor, încercarea de sinucidere era o infracţiune, pedepsită de lege; totuşi, stoicul latin Seneca a argumentat că ea poate fi folosită ca ultimă soluţie, în cazul unei vieţi pline de suferinţe şi al unei sănătăţi şubrede.

Sinuciderea eroică, de sacrificiu, permisă pentru binele obştesc, în situaţia unui soldat roman, era considerată echivalentă cu dezertarea, astfel încît, deşi pedeapsa cu moartea devenea inutilă, aceasta implica, totuşi, şi dezonoarea. Moartea lui Antoniu şi cea a Cleopatrei figurează printre cele mai celebre sinucideri din perioada Imperiului Roman. Cleopatra era o femeie inteligentă şi ambiţioasă, cu o mare putere de seducţie. Fiică a lui Ptolemeu XII, ea a devenit co-suverană a Egiptului, la vîrsta de 17 ani, în anul 52 î. Chr. Iulius Cezar, fascinat de frumuseţea Cleopatrei, a purtat un război pentru ea şi a adus-o la Roma, în calitate de amantă, unde, de altfel, a şi rămas, pînă la asasinarea lui Cezar. După ce s-a întors în Egipt, ea a devenit amanta şi aliata lui Marc Antoniu. Relaţia celor doi nu era privită cu ochi buni la Roma, ambii fiind înfrînţi, într-o bătălie navală, de către Octavian Augustus. În urma unui zvon potrivit căruia regina ar fi murit, Marc Antoniu s-a înjunghiat. Mai tîrziu, Cleopatra a încercat să îl seducă pe Augustus, dar nu a reuşit şi, pentru a evita să fie dusă, în triumf, la Roma, ca prizonieră, a preferat să se sinucidă, lăsîndu-se muşcată de o cobră.

Uciderea bătrînilor

S-a argumentat adesea că bătrînilor ar trebui să li se permită să se sinucidă. În vremuri de mult apuse, li se întindea chiar o mînă de ajutor. Bătrînii, la fel ca şi oamenii bolnavi, deveneau o povară insuportabilă în ţinuturile cu climă aspră, sau atunci cînd era necesară efectuarea unor călătorii mai lungi. Părintele Paul Le Jeune, în cronicile sale despre călătoriile pe care le-a întreprins ca misionar iezuit în Canada, descrie uciderea unei mame bătrîne: „În cea de-a doua zi din ianuarie, am observat un grup de sălbatici care încercau să traverseze Fluviul St. Laurence în canoe… Am văzut un sălbatic ce-şi tîra mama, prin zăpadă, după el… Neputînd să o coboare, pe drumul obişnuit, de pe muntele ce mărgineşte fluviul, a lăsat-o să se rostogolească prin cel mai abrupt loc, pînă în vale… Nu am putut suporta acest act de impietate şi le-am spus acest lucru celor cîţiva sălbatici aflaţi în jurul meu. Ei mi-au răspuns: «Ce-ai fi vrut să facă? Oricum, bătrîna o să moară… Nu va suferi prea mult… El nu poate s-o vindece sau s-o ia cu el». Astfel procedează ei cu bolnavii despre care cred că vor muri. Le grăbesc moartea, printr-o lovitură de par sau de topor, atunci cînd pornesc într-o călătorie mai lungă, şi o fac din compasiune“.

(va urma)

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI