Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

Executarea criminalilor (2)

După moartea lui Isus, răstignirea a devenit un subiect important în cultura occidentală încă de la începutul Evului Mediu, reprezentările acestui moment concentrîndu-se asupra suferinţelor Mîntuitorului şi semnificaţiei sale spirituale. Maniera în care a fost redată această metodă de execuţie s-a schimbat de-a lungul secolelor; în funcţie de tendinţele epocii şi de artist, imaginea îi includea şi pe cei 2 tîlhari răstigniţi odată cu Isus, pe centurionul roman cu suliţa, bocitoarele, soarele şi luna (ambele erau eclipsate, în acel moment). Unii artişti au insistat asupra detaliilor fizice şocante, în timp ce alţii au realizat reprezentări mai stilizate.

Garota este o veche metodă spaniolă de execuţie prin strangulare. Iniţial, gîtul victimei era înfăşurat cu un şnur, pe care călăul îl răsucea, din ce în ce mai strîns, cu ajutorul unui baston (garrote, în spaniolă). Într-o formă ulterioară, mai rafinată, condamnatul, de obicei, aşezat pe un scaun, era, apoi, legat de un stîlp vertical, cu ajutorul unui colier metalic, petrecut în jurul gîtului şi strîns, prin intermediul unui mecanism cu şurub şi lievier, pînă cînd coloana vertebrală se disloca. Metoda a fost intens folosită în Secolul XVII. Generalul Lopez a murit în urma unui asemenea supliciu, în 1851, deoarece încercase să preia puterea în Cuba. O variantă interesantă a acestei metode, sugerată de un om fără educaţie, a fost consemnată de preotul francez Jean Meslier (1664-1733). Este vorba de ,,ingenioasa“ idee ca toţi nobilii şi oamenii însemnaţi să fie strangulaţi cu intestinele preoţilor! Termenul de ,,garota“, folosit şi pentru a descrie o formă de jaf la drumul mare – faptă pedepsită prin biciuire -, a devenit obişnuit în Londra anilor ‘60, ai Secolului XIX (un hoţ strangula victima, în timp ce un altul golea buzunarele acesteia).

Ghilotina este, probabil, cea mai sigură şi nedureroasă metodă de execuţie. Lama oblică şi grea cădea brusc, retezînd capul victimei, care se rostogolea în coşul sau în sacul pregătit în acest scop. Medicii au observat că, după decapitare, ochii se mai mişcau timp de maximum un minut. Poveştile despre ochii care mai puteau urmări un obiect în mişcare, timp de 10-15 minute după desprinderea capului de trup, par puţin probabile. Ghilotina şi-a primit numele în urma aplicării ei în Franţa, ca metodă de execuţie, de către dr. Ghillotine; dispozitivul a fost construit de un german, pe nume Schmidt. Experimentele au fost făcute pe cadavre provenite din spitale, iar prima ghilotinare a avut loc în 1792, cînd a fost executat un tîlhar de drumul mare. Ghilotina a fost intens folosită în timpul şi după Revoluţia Franceză, perioadă în care Charles-Henri Sanson a executat 3.000 de oameni, inclusiv pe regele Ludovic al XVI-lea. Metoda a fost abolită în 1982. Ultima ghilotinare publică a avut loc la Versailles, în data de 17 iunie 1939, metoda fiind folosită, pentru ultima oară, în 1973, la execuţia unui criminal tunisian, în Marsilia. Ghilotina nu a fost utilizată exclusiv de francezi, metode similare folosindu-se şi în Germania şi Italia, sub alte denumiri, încă din Evul Mediu. Societatea de Anticariat din Edinburgh expune, şi în prezent, ,,fecioara“, utilizată ultima dată în 1710, iar ,,spînzurătoarea de la Halifax“, un alt dispozitiv de decapitare, a fost folosit în Anglia pînă în Secolul XVII.

Pruncuciderea

Dovezile arheologice demonstrează că pruncuciderea, sau sacrificarea copiilor, datează încă din anul 7000 î.Chr. şi a apărut în oraşul-stat Ierihon. Metoda obişnuită consta în expunerea copilului la furia naturii. Vikingii, galii, fenicienii, romanii şi grecii din Antichitate acceptau uciderea pruncilor anemici sau diformi. Platon şi Aristotel au susţinut această practică, ambii considerînd că aceşti copii reprezentau o povară pentru societate. După cum ne relatează Biblia, în momentul naşterii lui Christos, regele Irod a poruncit uciderea tuturor nou-născuţilor, iar faraonii le ordonau moaşelor să-i ucidă pe toţi pruncii evrei de sex masculin, pentru a evita o posibilă ameninţare militară ulterioară.

Pruncuciderea, mai ales în rîndul nou-născuţilor de sex feminin, era o practică des întîlnită în Anglia medievală, fiind folosită, şi în prezent, în unele ţări subdezvoltate. Familiile sărace împărţeau un singur pat, iar sufocarea prin ,,suprapunere“ era o metodă simplă şi non-violentă de a scăpa de un bebeluş nedorit. Acest obicei este amintit şi în Biblie (1 Regi 3). Desigur, o astfel de moarte este, uneori, socotită o metodă de infanticid, putînd fi şi un accident, iar ceea ce pare a fi un caz de pruncucidere este, de fapt, un sindrom de deces infantil subit. Metoda a fost folosită în Anglia pînă în Secolele XVIII-XIX, cînd erau dezaprobate mai mult adulterul şi copilul rezultat dintr-o astfel de legătură, considerat bastard, decît crima propriu-zisă. Abandonarea copiilor în locuri publice era o practică frecventă, dar nu se făcea cu scopul de a ucide copilul, mama sperînd, de cele mai multe ori, să i se facă milă cuiva de mica fiinţă şi să se îngrijească de ea. Casele de copii (pentru micuţii găsiţi) au fost înfiinţate la Londra, în 1741. Alţi copii mureau pentru că erau neglijaţi, pur şi simplu.

(va urma)

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI