Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte (8)

in Alte știri

Îmbătrînirea – la oameni şi la animale

Metoda clasică utilizată în încercarea de a înţelege procesul de îmbătrînire a fost observarea oamenilor foarte în vîrstă şi a animalelor ce trăiesc foarte mult. Ne punem adeseori întrebări în legătură cu longevitatea oamenilor ajunşi la vîrsta centenară, sau a unor animale, precum ţestoasa de Galapagos, care poate trăi pînă la 175 de ani. Cum reuşesc să supravieţuiască?

Persoana cea mai vîrstnică, înregistrată oficial, avea 122 de ani. Cel mai simplu este să ne concentrăm atenţia asupra celor care au atins pragul de 100 de ani (centenarii), dar, chiar şi aşa, uneori e dificil să deosebim lucrurile reale de cele inventate. Reacţia normală faţă de o persoană care afirmă că are 100 de ani este aceea de scepticism. Oamenii îşi doresc să poată spune că au 100 de ani şi, în lipsa unui certificat de naştere care să ateste această afirmaţie, este mai bine să fim sceptici, deoarece, din păcate, nici o altă metodă nu poate furniza informaţii sigure asupra vîrstei oamenilor – nu există nimic asemănător cercurilor din trunchiurile copacilor, sau straturilor adăugate, anual, la solzii peştilor, ori zonelor de creştere a substanţei ceroase din urechea balenelor. În Anglia, pînă în 1837, certificatele de naştere nu erau obligatorii, ceea ce înseamnă că nu poate fi acceptată revendicarea unei vîrste de 115 ani, decît dacă a fost împlinită după 1952. Cazurile din Europa sînt cele mai numeroase: în Belgia, se înregistrează 5 centenari la fiecare 100.000 de locuitori, în Suedia – 7, iar cel puţin 3, din 4 centenari, sînt femei. Presupunînd că aproximativ 50 de oameni din fiecare milion de locuitori au peste 100 de ani, putem merge mai departe şi afirma că aproape 1 din 40 de centenari are peste 105 ani, iar 1 din 40 dintre aceştia are peste 110 ani (adică 1 din 40 de milioane de americani). Se ştie că persoanele de peste 100 de ani sînt din ce în ce mai numeroase. În SUA erau, în 1986, aproximativ 25.000, în anul 2000, peste 100.000 şi vor fi peste 1 milion pînă în anul 2080. Acelaşi fenomen are loc şi în Marea Britanie: dacă în 1951 existau 271 de centenari, în 1971, numărul acestora ajunsese la 1.185, în 1991 – la 4.400, estimîndu-se că, în 2030, vor fi 30.000. Regina Angliei, care trimite cîte un mesaj de felicitare fiecărei persoane care îşi sărbătoreşte a 100-a aniversare, va avea nevoie de o mulţime de plicuri.

Încercările de descoperire a secretului acestei longevităţi nu au dat rezultate deosebite. Centenarii sînt, în general, persoane independente şi deschise, dar nu au vreun regim alimentar comun, sau alte obiceiuri decît majoritatea oamenilor. Unii nu au fumat sau nu au băut niciodată, dar alţii au făcut-o, iar mulţi savurează încă aceste plăceri ale vieţii. Se simt bătrîni şi, desigur, au avut parte de majoritatea efectelor procesului normal de îmbătrînire.

Un singur lucru este cert, şi anume că longevitatea este ereditară. Mulţi centenari au rude apropiate, ajunse, şi ele, la vîrste înaintate.

 

În ce perioadă a zilei murim?

Ciclul regulat, de 24 de ore, este integrat în majoritatea activităţilor noastre fiziologice. Se numeşte ceas biologic şi reprezintă o formă ancestrală de adaptare la viaţa de pe această planetă, fiind controlat de o zonă specială a creierului. Somnul face parte din acest ciclu de 24 de ore şi durează ceva timp pentru ca organismul să se adapteze la un nou ciclu, după cum ştiu prea bine aceia care lucrează în ture de noapte şi cei ce suferă din cauza diferenţelor de fus orar. În timpul somnului, creierul şi organismul se odihnesc şi se refac, iar glanda pituitară, de la baza creierului, descarcă în sînge pulsuri de hormon de creştere. Înainte de a ne trezi în fiecare dimineaţă, glanda pituitară îşi începe activitatea, de această dată, crescînd cantitatea de hormoni steroidieni din sînge şi pregătindu-ne pentru activităţile din timpul zilei. Apoi, după trezire, temperatura corpului nostru creşte cu aproximativ o jumătate de grad Celsius, fiind intensificate şi o mulţime de alte procese fiziologice, printre care secreţia de urină, datorată rinichilor.

În timpul nopţii, metabolismul nostru înregistrează o valoare minimă, iar reacţia la stress este slabă. Oamenii mor în aceste momente, cînd viaţa se află în reflux. Este un fapt dovedit de statistici şi are sens, din punct de vedere intuitiv. Totuşi, trebuie reţinut că, atunci cînd are loc un eveniment, precum moartea, el nu este provocat, sau asociat, în vreun fel, cu ceea ce se petrece în acea perioadă. În fond, se poate afirma, cu certitudine, că oamenii, în marea lor majoritate, mor după ce şi-au luat ultima masă, excluzînd faptul că ar fi putut fi otrăviţi.

(va urma)

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI