Curiozităţi, la limita dintre viaţă şi moarte

in Lecturi la lumina ceaiului

Atitudinile religioase şi culturale faţă de sinucidere

Aşa cum am amintit, şi primii martiri creştini erau, de fapt, sinucigaşi. În Vechiul Testament sînt citate 4 cazuri de sinucidere, inclusiv cele ale lui Samson şi Saul. În Ecleziastul 30:17, se scrie: „Mai bună este moartea, decît viaţa amară, sau decît boala necontenită”. În Evul Mediu au avut loc numeroase sinucideri, deşi nu există cifre exacte care să permită comparaţia cu perioadele ulterioare. În Provincia engleză York, în anul 1190, s-au sinucis 600 de evrei, ca formă de protest împotriva masacrelor şi a represiunilor pe care le aveau de îndurat sub domnia regelui Richard I (Inimă de Leu).

În Franţa Secolului al XII-lea, 5.000 de albigenzi (adepţi ai unei secte religioase cu centrul în oraşul Albi), care fuseseră persecutaţi de Biserică şi numiţi eretici, s-au sinucis. În cele din urmă, societatea creştină a dezaprobat sinuciderea. S-a răspîndit ideea că un sinucigaş nu-şi va găsi pacea pe lumea cealaltă şi se va întoarce sub formă de strigoi. Nu era permisă înmormîntarea sinucigaşilor în pămînt sfînt (adică într-un cimitir al Bisericii); în Anglia, partea nordică a cimitirelor era rezervată înhumării cadavrelor de infractori executaţi, de oameni excomunicaţi, de prunci nebotezaţi şi de sinucigaşi. În multe regiuni din Europa, pînă spre sfîrşitul Secolului XVIII, trupul neînsufleţit al unui sinucigaş era tîrît pe străzi şi îngropat la o răscruce, cu o ţepuşă înfiptă în piept şi cu o piatră aşezată pe faţă, sau pe gură (poate pentru a împiedica spiritul malefic să se elibereze şi să bîntuie prin lume?).

În perioada dinastiei Tudorilor, în Anglia, sinuciderea a devenit o crimă îngrozitoare în ochii Bisericii şi ai Legii: povestea este descrisă amănunţit în cartea ,,Sleepless Souls”, a lui M. MacDonald şi T.R. Murphy. În anul 1600, George Abbot, care avea să devină arhiepiscop de Canterbury, a făcut o comparaţie interesantă cu turma de porci din Biblie. Acesta a observat că „este un lucru mai mult decît animalic să te omori sau să te îneci, ori să încerci să dispari în vreun alt fel; deoarece… însuşi porcul aleargă să se înece în Mare, doar dacă este împins de diavol”. Între 1500 şi 1650, sinuciderea a fost pedepsită mai aspru decît în orice perioadă anterioară sau ulterioară acestor ani. Cei ce îşi luau singuri viaţa erau judecaţi post-mortem şi, dacă erau găsiţi vinovaţi, în cazul în care nu erau consideraţi nebuni, toate averile le erau confiscate de Coroană, iar moştenitorii lor erau pedepsiţi. Astfel, cine se sinucidea îşi condamna urmaşii la sărăcie. Cu timpul, atitudinea faţă de acest act a început să se mai schimbe şi, deşi, în 1660, doar 5% dintre cazuri erau trecute în rîndul „lunaticilor“, pînă în 1710-1720, acest procent crescuse la peste 90%. Termenul „sinucidere“ a fost inventat în urma unei tendinţe de liberalizare a gîndirii.

(va urma)

CEDRIC MIMS

COMENTARII DE LA CITITORI