Cuvintele şi Brâncuşi

in Lecturi la lumina ceaiului

– fragmente –
Brâncuşi începe să fie el însuşi de la „Cuminţenia pămîntului” şi „Rugăciunea”, s-a spus. Poate că el singur va fi stat în cumpănă asupră-şi, în acel ceas cînd se desprindea de pămîntul sigur al artei altora, cînd făcea actul nebunesc de a se despărţi de Rodin şi cînd îşi declanşa „nebunia” sculptînd o statuie a cuminţeniei.
Este limpede că din anii „Cuminţeniei”, cel puţin, artistul începe să fie bîntuit de gînd. De la opera aceasta încep, de altfel, „titlurile” date de el. Dacă nu ai şti că iubea esenţele, aforismul şi pe Milarepa, atunci din simplele titluri originale – Cuminţenia pămîntului, Fiul Cîmpului, Pasărea Măiastră, Începutul Lumii, Miracolul, Poarta sărutului, Masa Tăcerii, Coloana fără Sfîrşit – ai putea înţelege că artistul acesta stătea sub magia gîndului. (…) Le propunem criticii de artă cu toată sfiala: operele de artă se interpretează cel mult prin gînduri, nu prin cuvinte. Dar e bine de amintit că adesea cuvintele pot avea un conţinut spiritual mai bogat decît gîndurile, de vreme ce primele sînt ale unei lumi istorice, pe cînd gîndurile pot fi numai ale unui ins. Cît despre excesul pe care l-am săvîrşi invocînd limba lui Brâncuşi după ce s-au invocat atît de stăruitor folclorul românesc, tradiţia artizanală, spiritualitatea unei culturi ţărăneşti anumite – se poate răspunde simplu: dacă stîlpii de pridvor din Oltenia i-au rămas în suflet lui Brâncuşi, de ce nu i-ar fi rămas şi cîteva cuvinte? De vreme ce străinii vin
să-i viziteze ţara, merită să-i viziteze şi limba. (…)
Realul pe care vrea să-l capteze adevărul artistic e plin de fantezie. Dar şi realul adevărului ştiinţific s-a dovedit aşa. Aproape fiecare element şi substanţă din real au izotopi. Nu e admirabil? Oxigenul este, în sinea lui, un fel de Domnişoară Pogany, care se tot reia cu izotopii lui. Sau, dacă se preferă, Brâncuşi a sculptat o fiinţă reală cu izotopii ei cu tot, aşa cum sînt substanţele lumii. Iar feeria aceasta el o găsea într-un cuvînt românesc.
În ultimă instanţă, cuvîntul pe care sculptorul îl luase din ţară cu el, alături de fluier şi alte obiecte româneşti, înseamnă aşadar o esenţă care devine. Esenţa obişnuită e nemişcată, sinea nu. Ea devine, nu numai pentru noi, în sensul că nu o cunoaştem niciodată pe deplin, ci în ea însăşi, ca o intimă lege mişcătoare. În versiunea limbii lui Brâncuşi, esenţele curg şi ele.
Este greu să spui despre mica „mongoloidă”, cum a fost privită de un medic ,,Cuminţenia pămîntului”, că reprezintă direct esenţa cuminţeniei, poate chiar a înţelepciunii pămîntului. Dar ceva din sinea lor reprezintă. Cu sufletul ei – căci au şi pietrele suflet, mai ales cînd sînt calcaruri de lîngă Notre Dame şi modelate de un artist – statuia exprimă o treaptă a omenescului, o ghemuire a lui, înainte să izbucnească la viaţă ca omenesc. Este poate în sinea cuminţeniei să înceapă de jos de tot, de la inerţie şi subumanitate. Dar sinea nu sfîrşeşte, ca esenţele, acolo unde începe. Dacă Brâncuşi a păstrat cuvîntul sinei aşa cum a păstrat fluierul, atunci, în clipa cînd a sfîrşit statuia Cuminţeniei şi a trimis-o în lume, va fi simţit că doar a pus o problemă, nicidecum că a dat un răspuns, şi se va fi întrebat: în fond, ce este în sinea ei cuminţenia?
Alături de un cuvînt ca sinea, exprimînd esenţele ce devin, limba în care gîndea Brâncuşi are o altă bună întîlnire cu devenirea, printr-o formă de vorbire denumită infinitivul lung. Este enunţat ca un al doilea infinitiv şi el îngăduie atît de bine ca orice verb să devină direct substantiv, încît toată limba noastră este străbătută de neliniştea verbului. Dacă un asemenea infinitiv substantivat există şi în alte limbi (le devenir, le baiser), folosinţa lui aci nu e doar posibilă, ca în ele, dar e şi firească pentru absolut orice verb, iar ca sens ar corespunde progresivului sau continuului din engleză (the speaking, the making) prin care lucrurile şi stările sînt puse în fluiditate. Pentru ,,Masa tăcerii”, de pildă, ar trebui să se spună în franceză: „la table du fait continuel de se taire”. Infinitivele lungi pulsează peste tot în limba română, aşa cum ceva de ordinul lor pulsează în sculpturile lui Brâncuşi. Toate căutările acestuia, în enumerarea lui Jean Gassou: germenul, oul, trunchiul, zborul, sărutul, somnul şi numărul sînt infinitive lungi, pe registrul vorbirii noastre. (…) Cine nu intuieşte o asemenea unitate în opera lui Brâncuşi riscă să-l scoată pe artist din magia infinitivelor.
Un mare cunoscător american – care poate ştie prea multe despre sculptor dar nu şi despre infinitivul lung – a încercat să sugereze că „Sărutul” ar putea fi considerat „un eveniment anumit din viaţa sculptorului”, trădînd, în cazul celor două fiinţe ce se îmbrăţişează, caracteristicele unor protagonişti reali: bărbatul este puţin mai scund, cum era Brâncuşi, are ochi ce par de culoare închisă, ca ai lui, şi poartă părul, tot ca el prin 1904, căzut pe frunte, după moda timpului. O asemenea sugestie de interpretare este pur şi simplu uluitoare. I s-ar putea opune orice, pînă şi faptul că în gramatica română infinitivul lung nu exprimă situaţii de moment, ci stări interminabile, şi că statuia, în chip evident, redă nu un sărut anumit, ci infinitivul lung al sărutului. De altfel, Brâncuşi a spus singur lui Bohdan Urbanowicz cum că a sculptat „Sărutul” în forma literei M, iniţiala cuvîntului „Moarte”, adăugînd: „Am vroit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, dar şi pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit pe acest pămînt, mai înainte de a-l părăsi”.
Perechile omeneşti care se iubesc părăsesc pămîntul, dar infinitivele lungi, cu deschiderea lor către infinit, nu-l părăsesc. Ele rămîn aici, în cimitire, în limbi, în zboruri, în cugetul omului, în stîlpi de pridvor din Oltenia, sau în Coloana fără Sfîrşit. Unul din aceste infinitive s-a îngropat în Cuminţenia Pămîntului. Aşa cum exprimă ea misterul uman şi trezirea de conştiinţă – cu vorbele criticului – are în sine, întocmai Coloanei, ceva fără de sfîrşit. „Gînditorul” lui Rodin va sfîrşi într-o zi prin a rezolva problema care-l frămîntă (ar fi şi păcat ca încordarea muşchilor săi să nu ducă la ceva); Cuminţenia Pămîntului nu o va rezolva niciodată pe a ei. Şi totuşi, este în ea un infinitiv lung anumit. Faptul că e pămîntească şi grea nu înseamnă nimic. Fratele ei mai bătrîn, bulgărele de uranium, este şi el greu şi liniştit, totuşi poartă în el un infinitiv lung de tot, o sumbră reacţie în lanţ. La fel şi Cuminţenia, dar poate cu un dram de lumină. Infinitivul ei lung nu este facerea, nici gîndirea, nici iubirea şi nici măcar naşterea. Este, să spunem, faptul de a deveni om, în-omenirea.
Trebuie să ai alt înţeles al fiinţei spre a putea admite că făptura Cuminţeniei are parte de ea. Limba lui Brâncuşi posedă acest înţeles. În sînul ei, verbul „a fi” face întocmai carbonului în chimia organică: se combină cu sine şi sfîrşeşte prin a da noi forme de fiinţare. Unele din combinările lui a fi împreună cu sine dau forme întărite de fiinţă: „a fost să fie”, de pildă. Cele mai multe însă slăbesc fiinţa şi rămîn suspendate între ea şi nefiinţă, cu o deschidere totuşi către prima: „va fi fiind”, „ar fi să fie”, „era să fie”. Orgoliul fiinţei face loc umilităţii ei. Sîntem între a fi şi a nu fi, între abstract şi concret, între real şi posibil, între firesc şi nefiresc. Sîntem în acea regiune a fiinţei pe care o explora Brâncuşi.
„El vroia să arate că… făptura cea mai umilă este capabilă să-şi găsească drumul către cer”, a spus un critic, David Lewis. Vorba este admirabilă, cu excepţia lui „el vroia”. Şi autorul a spus-o despre Ţestoasa lui Brâncuşi, care parcă zboară. Dar putea la fel de bine
s-o spună despre Cuminţenia Pămîntului, care stă cu picioarele bine lipite de pămînt.

CONSTANTIN NOICA

COMENTARII DE LA CITITORI