D’ale istoriografiei

in Polemici, controverse

 

Mihail Roller a împărţit Istoria noastră medievală în două părţi. Prima, de la începutul Evului Mediu pînă la 1504, cuprinzînd şi domnia lui Ştefan cel Mare, şi a doua parte, de la Ştefan cel Mare pînă după domnia lui Mihai Viteazul. Cea dintîi parte i-a fost încredinţată lui Barbu T. Câmpina, iar cea de-a doua lui Eugen Stănescu. Din punctul de vedere al aspectului fizic, era o diferenţă foarte mare între cei doi. Barbu Câmpina era înalt, subţire, cu ochii albaştri, pe cînd Eugen Stănescu era mic de statură. Cînd eram studenţi, îi spuneam Ardei Umplut, pentru că era scund, rotunjor şi cu faţa mereu congestionată. Aşa credeam noi, dar nu avea nimic şi nu i s-a întîmplat nimic, deşi îi plăceau chiolhanurile. Sarcina încredinţată lui B.T. Câmpina era mult mai dificilă, dar, inteligent din fire, a reuşit să facă faţă acesteia. Întrucît specialiştii Gheorghe Brătianu, Petre P. Panaitescu şi Constantin C. Giurescu au ajuns la închisoare, B. Câmpina putea să zburde, nestingherit, pe cîmpia Istoriei Româneşti.

În 1950, M. Roller, cînd s-a hotărît publicarea documentelor medievale româneşti, avea să exclame: ,,Acum o să vedem noi cît de mare a fost Ştefan cel Mare şi cît de viteaz a fost Mihai Viteazul“. Deşi nu făcuse Facultatea de Istorie, B. Câmpina s-a străduit să aplice învăţătura marxistă la studierea trecutului, P.P. Panaitescu fiind cel care l-a inspirat. A fost cel mai bun medievist din Bucureşti. Legenda spune că, odată, fiind un congres de slavistică, au fost invitaţi să participe şi românii. M. Roller i-a întrebat pe ciracii săi care ar fi slavistul nostru. I s-a răspuns că P.P. Panaitescu este, dar se află în închisoare. A fost scos de acolo şi trimis la congres, după care a rămas la dispoziţia lui Mihail Roller şi a lui Barbu Câmpina. El a avut ideea identificării societăţii medievale româneşti cu cea occidentală. Astfel, au apărut instituţiile de la noi în haina celor din Occident. Documentele noastre nu conţineau date despre lupta de clasă, aşa că Barbu Câmpina a descoperit că a fost, la fel ca în Occident, o luptă între domn şi boieri, domnul dorind o putere pe care să nu i-o conteste nimeni, adică un stat centralizat, iar boierii tindeau să se sustragă autorităţii domneşti, ceea ce ducea la fărîmiţarea feudală. Ajuns la Institutul de Istorie al Academiei, am studiat temeinic lucrările lui B. Câmpina. Comparîndu-le cu ceea ce reieşea din documente, am descoperit că societatea feudală românească prezintă particularităţi care o deosebeau de cea occidentală. Nu era bine. Barbu Câmpina murise de tînăr. Ciracii săi, însă, au popularizat tezele barbiste în volumul al II-lea din Tratatul academic de Istoria României, apărut în anul 1962. Aşadar, tezele lui Barbu deveniseră o dogmă, lucru pe care eu l-am acceptat cu greu. Aşa că am scris o carte, care avea să se intituleze ,,Centralizarea şi fărîmiţarea ţărilor române în Secolele XV-XVI“. Barbiştii au înţeles încotro bat şi s-au străduit să blocheze publicarea lucrărilor mele. Cartea despre centralizare şi fărîmiţare am prezentat-o, în 1975, ca teză de doctorat. Am dat-o la Craiova, la editura „Scrisul Românesc“, pentru a fi tipărită. Directorul Ilarie Hinoveanu, deşi avea, şi el, oamenii lui, n-a putut să treacă peste barbişti, aşa că, timp de 3 ani, el a pus lucrarea în plan, şi barbiştii au scos-o, şeful lor, Ştefan Ştefănescu, fiind foarte influent. Am stat de vorbă cu Eugen Barbu, despre cum aş putea să sparg zidul ridicat în jurul meu. După ce s-a gîndit cîteva zile, E. Barbu mi-a spus: ,,Domnule, te trimit la Cornel Burtică, şeful Secţiei de Propagandă a C.C.-ului“.

Am ajuns la C. Burtică, i-am explicat despre ce este vorba şi i-am spus că profesorii C.C. Giurescu şi Ion Ionaşcu au susţinut că lucrarea mea este bună. Cornel Burtică mi-a spus că nu-l interesează ce afirmă profesorii, pentru că are, şi el, oamenii lui, care să-şi spună părerea. Şi, în faţa mea, a pus mîna pe telefon, apelînd pe cineva: ,,Tovarăşu’ Pană, este o lucrare a lui M.N. la noi. Interesează-te şi vezi despre ce este vorba“. După cîteva zile, m-am pomenit cu un telefon. La capătul firului era tov. Bucur Micu, şeful Direcţiei Presei, adică directorul cenzurei. M. Bucur m-a întrebat ce am cu el. I-am explicat că nu aveam nimic cu el, şi i-am relatat despre ce este vorba. Mi-a dat întîlnire într-o miercuri, la Casa Scînteii, la orele 10. Am fost să-l văd, venea spre mine, era un tip zdravăn, nu prea înalt, dar bine clădit, ţăran din Mărginimea Sibiului. Era însoţit de o doamnă, o fostă colegă de facultate, puţin mai tînără decît el. I-am explicat despre ce este vorba, iar doamna scria. Două ore am vorbit. Am spus, printre altele, că barbiştii sînt supăraţi foc pe mine, deoarece am prezentat, critic, în „Ramuri“, volumul I din scrierile istorice ale lui Barbu Câmpina. Publicarea unui asemenea volum nu mă deranja deloc, era firesc să se întîmple aşa, dar prefaţatorul, prof. Mihai Berza, l-a considerat un prag în cercetarea istorică românească. Bucur Micu a adăugat: ,,Se publică lucrarea dumitale, însă volumul al II-lea din scrierile istorice al lui B. Câmpina nu mai apare!“. Am protestat. Voiam să apară, mai ales că, de data aceasta, îmi propusesem să fiu şi mai bine pregătit pentru a-l critica. Hotărîrea lui Bucur era de neclintit. Florin Constantiniu s-a întrebat, de mai multe ori, de ce n-a mai apărut volumul al II-lea din scrierile lui B. Câmpina. N-am avut ocazia, însă, să-i dau lămuririle necesare. Faptul că a apărut cartea mea despre centralizarea şi fărîmiţarea feudală, iar cartea lui B. Câmpina n-a mai apărut, i-a scandalizat pe barbişti. Nu înţelegeau cum de a trecut cartea mea. La o întîlnire cu istoricii, la care a participat şi Bucur Micu, acesta mi-a povestit că, la un moment dat, Eugen Stănescu, care se îngrijise de volumul I din scrierile lui B. Câmpina, s-a apropiat de academicianul Ştefan Pascu, de la Cluj, şi l-a întrebat, pe un ton puţin iritat: ,,De ce i-aţi dat, domnule profesor, referat favorabil lui Manole Neagoe, ca să-şi tipărească lucrarea?“. Surprins, Ştefan Pascu i-a spus că nu ştie nimic, habar nu are despre ce volum era vorba. Bucur Micu, aflîndu-se, şi el, acolo, i-a spus lui Eugen Stănescu: ,,Tovarăşu’ profesor, mai sus – şi i-a arătat cu degetul de unde venea aprobarea -, după care Eugen Stănescu a făcut stînga-mprejur şi s-a îndepărtat. Publicarea lucrării mele de doctorat nu m-a ajutat cu nimic. De mai mulţi ani, Ştefan Ştefănescu, directorul Institutului, membru în C.C., deputat în Marea Adunare Naţională, era cel care îl asigura pe „tovarăşu’“ că, sub oblăduirea lui, cîmpia istoriografică românească a repurtat noi succese. Şeful meu de sector, Damaschin Mioc, nu avea scrisă nici o carte, el spunîndu-mi, la un moment dat: ,,Te-ai pus pe scris şi scoţi carte după carte, ca să ne iei locul“. Orice i-aş fi zis, nu m-ar fi crezut. Aşa că, deşi aveam 5 cărţi publicate, mai aveam şi teza de doctorat, însă publicasem şi 5 prefeţe, şi 5 studii de specialitate. Directorul, care nu avea decît două cărţi, m-a dat afară din Institut, în 1975, cînd Ceauşescu a cerut ca persoanele care au făcut politică reacţionară, sau care au făcut închisoare să fie date afară din Institutele Academiei. Astfel, am plecat odată cu liberalul Dan Amedeo Lăzărescu şi cu Rădulescu Zoner, care făcuse 2 ani de închisoare. R. Zoner a încercat, zadarnic, să se dea pe brazdă, citîndu-l pe Lenin cînd nu-l mai cita nimeni. Ca post-revoluţionar, a ajuns comandantul trupeţilor de la Alianţa Civică, i-a urmărit pe securiştii de la Institut şi, după laborioase cercetări, a reuşit să demaşte doar un turnător.

MANOLE NEAGOE

COMENTARII DE LA CITITORI