DALI – JURNALUL UNUI GENIU (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Mai, 1952

Cînd  am deschis pentru prima oară cartea lui Nietzsche ,,Ştiinţa veselă“ şi am citit „Parabola nebunului“,  am fost cît se poate de şocat. Negru pe alb,  el avea îndrăzneala să afirme: „Dumnezeu a murit!”. Cum adică? Tocmai învăţasem că Dumnezeu nu există şi acum cineva mă înştiinţa că a murit! Atunci, s-au ivit primele mele îndoieli. Zarathustra mi s-a părut un erou măreţ a cărui nobleţe sufletească o admiram; dar, în acelaşi timp, trăda şi o anume puerilitate pe care eu, Dali, o depăşisem deja. Cîndva, voi fi mai mare ca el! A doua zi după prima lectură a cărţii „Aşa grăit-a Zarathustra” , aveam deja o părere despre Nietzsche. Era un om slab, care avusese păcatul de a deveni nebun, în condiţiile în care, în domeniul în care lucra el, esenţialul este să nu ajungi nebun! Aceste reflecţii mi-au oferit elementele unei devize, cea care avea să devină tema vieţii mele: „Singura diferenţă între mine şi un nebun este că eu nu sînt nebun!” În 3 zile, am parcurs şi am asimilat tot ceea ce a scris Nietzsche. Acest „meniu“ al unui om atît de ciudat odată digerat, nu-mi rămînea de „mestecat“ decît un singur detaliu al personalităţii filosofului: mustăţile! Mai tîrziu, Federico Garcia Lorca (…) avea să proclame că „mustăţile sînt constanta tragică a înfăţişării masculine”. Dar, chiar şi la mustăţi aveam de gînd să-l depăşesc pe Nietzsche! Ale mele nu vor fi deprimante, catastrofice, copleşite de muzică wagneriană şi de negură. Nu! Vor fi subţiri, imperialiste, ultra-raţionaliste şi îndreptate către cer, ca misticismul vertical, ca sindicatele verticale spaniole. Cum aflasem, încă din adolescenţă, că, după ce scrisese nemuritorul „Don Quijote”, aducînd o atît de mare glorie Spaniei, Miguel de Cervantes murise într-o neagră mizerie, sau că, după ce a descoperit Lumea Nouă, Cristofor Columb a murit, şi el, în aceleaşi condiţii, şi – chiar mai mult – în închisoare, deci încă din adolescenţă, spuneam, prudenţa m-a sfătuit două lucruri:

– Să fac anii de închisoare cît mai curînd posibil. Şi i-am făcut.

– Să devin, pe cît posibil, milionar. Şi am făcut şi asta.

Metoda cea mai simplă de a refuza orice concesie banilor este să-i ai tu însuţi. Cînd ai aur, orice „angajare” devine absolut inutilă. Un erou nu este angajat în nimic! El este opusul absolut al servitorului. Aşa cum a zis, pe bună dreptate, filosoful catalan Francesco Pujols: „Cea mai înaltă aspiraţie a omului pe plan social este libertatea sacră de a trăi fără să fie nevoie să muncească”. Iar eu completez aforismul, adăugînd că această libertate condiţionează, la rîndul său, eroismul uman. Singura modalitate de a spiritualiza materia este să acoperi totul cu aur.

 

8 Iulie, 1952

Doi domni… ingineri mi-au făcut o vizită. Îi auzisem vorbind, în timp ce coborau coasta. Unul dintre ei îi explica celuilalt că adoră brazii:

– Port Lligat e prea sterp. Mie îmi plac brazii, dar nu neapărat pentru că fac umbră; nu stau niciodată la umbră. Îmi place, pur şi simplu, să-i văd în jurul meu. Dacă într-o vară  nu văd nici un brad, aceea nu e  o vară adevărată pentru mine.

Atunci, mi-am spus: „Stai că te aranjez eu cu brazii tăi!”. I-am primit foarte amabil pe cei 2 domni, străduindu-mă să le fac o conversaţie cît mai împănată cu banalităţi. Mi-au fost foarte recunoscători, dar ajunşi pe terasa unde i-am condus, au remarcat monumentalul craniu de elefant.

– Ce-i asta? , m-a întrebat unul dintre ei.

– Un craniu de elefant, am răspuns. Îmi plac foarte mult craniile de elefant. Mai ales vara. Mi-ar fi foarte greu să mă lipsesc de ele. Nu pot să concep o vară fără un craniu de elefant.

(va urma)

 

Traducere: DANA URDEA

Prezentare şi selecţie: I. GROŞAN

COMENTARII DE LA CITITORI