DALI – JURNALUL UNUI GENIU (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

1 Noiembrie, 1952

Împuşcat la Granada, poetul morţii nefaste, Federico Garcia Lorca! Olé!

Prin acest strigăt tipic spaniol, am primit, la Paris, vestea morţii lui Lorca, cel mai bun prieten al adolescenţei mele agitate. Această exclamaţie, emanată biologic de către amatorul de corrida de cîte ori matadorului îi reuşeşte vreo figură, sau care ţîşneşte din gîtlejul celor care-i ascultă pe cîntăreţii Flamencos, am strigat-o cu ocazia morţii lui Lorca, prin asta vrînd să spun că destinul său se săvîrşise printr-o „reuşită“ tragică şi tipic spaniolă. De cel puţin 5 ori pe zi, Lorca făcea aluzie la moartea lui. Noaptea, nu putea să adoarmă dacă nu ne duceam de mai multe ori să-l „culcăm“. Chiar şi în pat, găsea resurse să prelungească la infinit cele mai transcendentale discuţii poetice care au avut loc în acest secol. Aproape mereu ajungea să discute despre moarte şi, mai ales, despre propria sa moarte. Toate lucrurile despre care vorbea, Lorca le putea transforma în mimă şi în cîntec: „Iată – spunea el – cum voi arăta în clipa morţii!“ După care începea să danseze un fel de balet orizontal, care reprezenta mişcările sacadate pe care corpul lui urma să le facă în timpul înmormîntării, cînd sicriul va coborî o anume pantă abruptă din Granada. Apoi, ne arăta cum îi va fi faţa după cîteva zile de la trecerea în lumea de dincolo. Şi trăsăturile sale, care, de felul lor, nu erau frumoase, căpătau dintr-o dată o lumină şi o frumuseţe necunoscute şi chiar o delicateţe excesivă. Atunci, sigur de efectul produs asupra noastră, surîdea, strălucind de triumful pe care i-l asigura faptul că ne subjuga pe noi,  spectatorii săi.

Scrisese cîndva:

El rio Guadalquivir tiene las barbas Granates/ Granada tiene dos rios, uno llanto, el otro sangre.

Şi, la sfîrşitul odei către Salvador Dali (nemuritor de două ori), Lorca face o aluzie clară la propria sa moarte şi mă ruga să nu zăbovesc cu gîndul la el, atîta timp cît viaţa şi opera mea vor înflori. Ultima oară cînd l-am văzut pe Federico, eram la Barcelona, cu două luni înainte de izbucnirea războiului civil. Gala, care nu-l cunoştea, a fost de-a dreptul bulversată de acest „fenomen“ lipicios/dulceag, de un lirism total. De altfel, sentimentul a fost reciproc: fermecat, timp de 3 zile, Lorca n-a vorbit decît despre Gala. La fel, Edward James, extrem de bogatul poet, hipersensibil ca o pasăre-Colibri, s-a lăsat prins şi imobilizat în plasa personalităţii lui Federico. James se îmbrăcase într-un costum tirolez prea încărcat cu broderii, cu pantaloni scurţi şi o cămaşă de dantelă. Lorca spunea despre el că este o pasăre – Colibri îmbrăcată ca un soldat de pe vremea lui Swift.

În timp ce luam masa la restaurantul „Canari de la Garriga”, o insectă foarte mică a traversat faţa de masă în pas legănat. Lorca a recunoscut-o imediat şi a scos un strigăt, dar a ţinut-o sub deget, pentru ca  James  să nu vadă despre ce insectă era vorba. Cînd a ridicat arătătorul, nu mai era nici urmă de gînganie. Ei bine, această mică insectă, poetă şi ea şi îmbrăcată în dantele tiroleze, ar fi putut fi singura fiinţă care să schimbe destinul lui Lorca.

(va urma)

Traducere: DANA URDEA

Prezentare şi selecţie: I. GROŞAN

COMENTARII DE LA CITITORI