Darul de a avea duşmani

in Polemici, controverse

Motto: „Paradisul există, chiar dacă noi vom merge în Infern“. Jorge Luis Borges

Umberto Eco publica, în 2011, un studiu şi cîteva articole articulate în volumul „Cum ne construim duşmanul“. Ca şi în cazul celorlalte lucrări ale filosofului scriitor, mă înclin în faţa unei cercetări minuţioase, a unei abordări complexe, în care apreciatul autor nu pronunţă soluţiile (problemelor), ci obligă cititorul să participe la identificarea cauzelor problemelor. Marele semiotician nu apropie semnele şi simbolurile vremurilor de vreun hermetism absurd sau de conspiraţionismul obsesiv, ci foloseşte aceste semne şi simboluri ca repere pentru a cerceta şi a cunoaşte o epocă, o societate, pentru ca, în final, să o descrie – cît mai aproape de a o defini. Şi, din păcate, minuţiozitatea studiului scoate în evidenţă, în întreaga istorie verificabilă, semnul şi simbolul slăbiciunii – duşmanul. Sau, cu alte cuvinte, în toate epocile, societăţile au renunţat (laş) la cea mai dificilă dintre înfruntări, a propriilor defecţiuni, greşeli, probleme – pentru a se lupta cu ceva care era sigur că va învinge: un inamic inventat. Socoteala însă a fost greşită – pentru că falsitatea confruntării şi a adversarului a creat alte probleme, care au condus, ulterior, către denaturări generalizate, un proces la fel de firesc, precum paradoxul ce însoţeşte istoria omenirii – „adevăr clădit pe minciună“.
Duşmanul primelor secole creştine nu era reprezentat de filosofia şi ştiinţele Antichităţii, precum nici cărţile bibliotecii din Alexandria nu erau duşmanii lui Mahomed; şi într-un caz, şi în celălalt, „oamenii Cărţii“ au devenit oamenii cărţilor arse, iar dumnezeul pe care-l reprezentau era departe de Cel care li se revelase. Musulmanii din Ierusalim, care respectau celelalte culte şi locurile lor sacre, nu erau duşmani care trebuiau trecuţi prin sabie, pînă la cel din urmă, de cei ce veniseră peste mări pentru a-l „apăra“ pe Dumnezeul iubirii; peste secole, milioane de evrei, consîngeni cu Întruparea aceluiaşi Dumnezeu, aveau să fie marcaţi şi exterminaţi – ca duşmani ai unei alte invenţii, „rasa superioară“, o minciună scornită de o societate slabă, care a preferat să se lase condusă de un nebun şi de ideile sale demente, în loc să-şi înfrunte proprii demoni. Ar fi simplu să găsesc exemple de episoade normale, nu nebuneşti! Iar totul se repetă, într-o spirală a minciunii.
Zilele trecute, am asistat la un nou episod din serialul ultimilor ani, al cărui nume subînţeles sau mesaj subliminal ar putea fi „Rusia – duşmanul meu, ruşii – duşmanii noştri“. Nu comentez acum istoria şi relaţiile noastre cu superputerea „aproximativ“ vecină; constat doar că schimbarea de după 1989 a reintrodus cuvîntul „duşman“ – o noţiune larg folosită în anii ’50, dar eliminată din vocabularul oficial după 1965, cînd celebra şi temuta sintagmă stalinisto-macchartystă „duşmanii poporului“ devenise un fel de subiect de banc. Epoca Nicolae Ceauşescu avea ca motto internaţional „Dezarmare – Pace“, iar referirea la orice naţiune era „poporul prieten şi frăţesc“, în cazul statelor socialiste, sau „poporul prieten“, în cazul capitaliştilor. Teoretic şi chiar practic, noi, românii lui „Nea Nicu“, eram fraţi şi prieteni cu apoape 200 de state, de la cele mai bogate, pînă la popoarele cele mai recent coborîte din copacii evoluţiei, de la cele mai religioase ţări, pînă la comuniştii radicali; România era campionul păcii, iar Ceauşescu nu se sfia să-i tragă de urechile dezarmării şi pe americani, şi pe sovietici, chiar la Casa Albă sau în Piaţa Roşie, sau să le bată obrazul sărăciei şi subdezvoltării „lumii a treia“ celor care-l ascultau la ONU, Davos, Downing Street, Riyadh sau Tel Aviv. Dar, desigur, orientarea strategică spune că Ceauşescu a fost un criminal şi tot ce gîndea era greşit, aşa că, după 1989, ne-am trezit cu nevoia de „aliaţi“ împotriva unor… „duşmani“! Şi cu cît societatea noastră devenea mai slabă – mai săracă, mai coruptă – cu atît apăreau mai mulţi duşmani! Evident, aceste alianţe costă, dar ţara este mai sigură, nu-i aşa?… Însă, dacă lăsăm gluma la o parte şi, în cel mai condamnabil stil ceauşist, începem să analizăm dialectic, istoric şi ştiinţific, „descoperim“ cîteva situaţii paradoxale.
Sîntem parteneri strategici (adică mai mult decît aliaţi!) cu SUA, iar americanii au instalat pe teritoriul nostru un sistem de apărare, chipurile, împotriva unor duşmani… pe care nu-i nominalizează în clar. Se bălmăjeşte ceva despre Iran, în ideea că aceea ar fi o ţară fundamentalistă, un punct pe „Axa răului“; dar tot americanii, aceiaşi parteneri ai noştri strategici, finanţează, oficial, grupări fundamentaliste care au pus, sau vor să pună mîna pe state laice din aceiaşi zonă „duşmănoasă“ a Orientului Apropiat. Mai mult, americanii, interesaţi de jocurile de pe bursa petrolului, nu se opun dezvoltării capacităţilor nucleare ale Iranului – în chiar ciuda opoziţiei Israelului! Apoi, americanii propagă, de 20 de ani, unda seismică a democraţiei în lumea islamică, încît, iată, cresc cheltuielile pentru apărare ale României împotriva „duşmanilor“ de acolo, ba chiar aceşti duşmani au şi început să ucidă români. Deci, iată o altă schimbare – dacă înainte găseam ridicolă expresia oficială „prietenia tradiţională între popoare“, cînd ne separau mii de kilometri, acum nu avem nici o reacţie cînd ni se spune că avem duşmani… popoare de la mii de kilometri! În paranteză fie spus, sînt convins că respectivii nici nu (mai) ştiu unde se află România pe hartă! Şi, tot la acest capitol, poate cel mai important şi ruşinos capitol este transformarea religiei islamice în „duşman“…
Un alt duşman, care nu îndrăznea să se manifeste înainte de 1989, este „iredenta“ maghiară. Acum, Ungaria este aliatul nostru în NATO, facem şedinţe de guvern comune, sîntem asociaţi în UE – dar ungurii găzduiesc partide, organizaţii, publicaţii sau personaje care fac politică revizionistă şi antiromânească la scenă deschisă! Şi, din nou, culmea ciudăţeniei – finanţarea şi susţinerea politică a acestora, inclusiv a ramificaţiilor sau a partenerilor lor din România, vin exact din inima alianţei noastre politico-militare: SUA şi Marea Britanie, uneori din Austria şi din Germania.
Desigur, cea mai importantă piesă a partidei pare a fi Rusia, alias „mai mult ca duşmanul“! Ultimii ani conduc către un nou concept, acela de duşman genetic al românului. Alimentată de vectori de influenţă, presă sau politicieni, rusofobia prinde contur, indiferent de inepţiile pe care se bazează alegaţiile; istoria relaţiilor bilaterale este mistificată, interferenţele culturale sînt mutilate, relatările din prezent sînt aberante, ba chiar sînt folosite competiţii sportive, filme, muzică, mă rog, orice prilej pentru a se crea o genă purtătoare a informaţiei „Rusia este duşmanul“! Teama de Rusia este inclusă în sondaje pe cît de absurde, pe atît de manipulatoare, iar simpla asociere cu cuvîntul „rus“ în sine provoacă o stare de nelinişte. Starea propice pentru a impune orice unei ţări stăpînite de o asemenea fobie! Exemplul concret: amplasarea pe teritoriul ţării a trupelor străine şi a bazelor militare în care România nu deţine controlul – şi asta fără a se organiza un referendum! Practic, Rusia, înţeleasă ca „duşmanul“ natural şi ireductibil, oferă americanilor România pe tavă, fără investiţii, fără lege, fără limite!
Dar „duşmanul“ nu este identificat doar în afara ţării – ci şi înăuntru, în spaţiu, dar şi în timp! Desigur, cel mai mare duşman rămîne Nicolae Ceauşescu, iar apusa economie, demnitate naţională, diplomaţie, siguranţă personală, cultură etc. sînt tot atîţia duşmani, combătuţi zilnic de personaje instruite şi finanţate… aţi ghicit, în hardcore-ul alianţei! Tot partenerii noştri strategici nu pierd nici un prilej pentru a ne da şuturi în corupţie, avertizîndu-ne că (acest duşman) poate duce la destabilizarea ţării; în acelaşi timp, observăm cum au înfiinţat, pe calea intervenţiilor militare, două zone nu doar musulmane, ci şi complet scăpate de sub control, adevărate focare de criminalitate organizată şi destabilizare, terorism real: Bosnia şi Kosovo. În România, obscura, ocultata afacere „Microsoft“ ţine strîns beregata liderilor întregii clase politice, în timp ce actorul principal, mafiotul Alexandru Bittner, a fost scos din ţară pe căi necunoscute şi se bucură de libertate şi bogăţie la ferma lui din Texas… urmare a colaborării lui cu oficialităţile americane!
Urmăriţi orice discurs politic – în centru se află un atac, o decupare a unui duşman sau o relevare a unui act duşmănos; întreaga clasă politică, administraţie de stat şi locală, bugetarii, oamenii de afaceri şi multe alte categorii sînt duşmanii omului de rînd, sînt înjuraţi în faţă sau imediat ce s-au întors cu spatele. Biserica este atacată la scenă deschisă, fiind, şi ea, un fel de duşman pentru o parte a societăţii. Doctorii, profesorii, la fel! Oamenii de rînd se uită cu coada ochiului unul la celălalt, cu un soi de duşmănie, fie pentru că celălalt „are“, fie pentru că „n-are“. Părerile despre popor, în general, sună oribil – românii sînt leneşi, hoţi, corupţi etc. opinii care se potrivesc mai degrabă unui duşman…
De fapt, marea realizare a campaniei de identificare a duşmanului are un obiect final teribil: marele duşman al poporului român este chiar poporul român! Atunci cînd fiecare român va fi cu adevărat convins de pericolul reprezentat de fiecare alt român din preajma sa, cînd fiecare dintre noi îl va privi pe celălalt cu teama potenţialului de crimă, viol, tîlhărie, înşelăciune sau cel puţin o turnătorie, atunci cînd vom accepta folosirea armelor de nimicire în massă preventive şi vom purta arme – gata să ucidem pentru a ne „apăra proprietatea“, atunci poate că ni se va spune că facem parte din lumea civilizată, aşa cum se pare că o văd partenerii noştri, cei care ne-au redat cuvîntul duşman.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI