De ce doare România Mare?

in Editorial

Motto: „Advocaţii, dăscăleţii şi ciocoii rapaci şi-au pus în gînd să răstoarne ordinea în ţară. (…) Iar Vodă, în loc să-i judece de urgenţă şi să-i împuşte în cel mult trei ceasuri, stă de vorbă cu ei“. Amintirile colonelului Lăcusteanu, în redactarea lui Ioan C. Filitti

Cît de româneşte sună „Ţara dată peste cap de Ghiţă“! Şi, vai, cît de actual este ca, la sfîrşitul zilei, unul ca Ghiţă să se aşeze într-un fotoliu, în luxoasa lui vilă, să-şi ia carneţelul pentru a bifa o nouă afacere cu statul, o nouă sumă uriaşă profit, o nouă întîlnire cu un demnitar, o nouă ofertă de a face parte dintr-un nucleu de putere, o nouă relaţie care să-l poată scăpa de puşcărie, un nou director într-un minister prin care poate pune mîna pe un contract sau măslui o licitaţie, ba chiar şi un nou procuror, ofiţer din Poliţie sau Servicii, pe care l-a murdărit cu vreo sumă… Ghiţă, omul prezentului!
Un om pe care-l apreciez enorm, academicianul Eugen Simion, după ce i s-a făcut loc cu greu printre sus-numitul Ghiţă, procurori, securişti, hoţi şi vardişti, ei bine, acest critic şi scriitor de geniu a avut căderea – de fapt, decăderea – să mulţumească procurorilor care l-au tratat corect în legătură cu o plîngere penală pe care cineva i-a făcut-o pentru că a tipărit „Caietele Eminescu“. Mă întreb care procuror ceauşist ar fi avut curajul – de fapt, neobrăzarea – să-l cheme pe Marin Preda pentru o lucrare plătită de Uniunea Scriitorilor?
Poate credeţi că era vorba de preţuirea lui Ceauşescu pentru autorul „Delirului“ – roman pe care şeful statului îl citise în manuscris, fiind vorba de relaţia cu Moscova – dar nu, nu era vorba de bunul-simţ al unei societăţi, o societate în care nu numai că nu existau alde Ghiţă, dar chiar şmecherii perioadei, oricît de plini de bani erau, se ascundeau, nu te sfidau cu tupeul şi opulenţa lor scîrbavnică.
Scriu acest articol pe 15 ianuarie, Ziua Culturii, ziua lui Eminescu, mai bine zis, „Ziua de Eminescu“. Preşedintele României e plecat, e pe undeva pe unde poate născoci oareceva contra altor politicieni de aceeaşi teapă; în schimb, preşedintele Moldovei, Igor cel filorus, a recitat „Criticilor mei“, la monumentul lui Eminescu. E un obicei la Chişinău, nu e un obicei la Bucureşti. La Bucureşti, e un obicei care mă trimite la gîndurile Lăcusteanului, cele din Motto; critici, istorici şi alţi isterici combină răstălmăciri şi judecăţi de nonvaloare, concluzionînd bicisnic că nu există geniu, există doar orgoliu naţional exagerat sau chiar absurd. Aceleaşi avataruri ale nulităţii calcă în picioare cultura română, începînd cu aceea veche, care pentru ei nu există, e doar o însăilare fără cap şi coadă. Apoi, trec la clasici, moderni, contemporani, vai, ce contemporani – comunişti, turnători, ticăloşi!…
Mă întreabă mulţi de ce îmi plac ruşii – simplu, pentru spirit. Nu vei vedea acolo aşa ceva, pur şi simplu, cultura este ceva care nu intră în obişnuinţa contestării vulgare. Cultura rusă nu e ţaristă, sovietică sau putinistă – cultura rusă, mare pentru lume, este de pus la icoană pentru ruşi. Îmi aduc aminte cum respingea marele pianist Sviatoslav Richter alegaţia că fusese obligat de NKVD să-i cînte lui Stalin la aniversarea a 70 de ani a conducătorului. „Nici vorbă, spunea Richter, am fost acolo toţi artiştii importanţi ai URSS, era un prilej să fim toţi împreună, să facem un act de creaţie, de cultură“. Ruşii au mafioţi, au vîndut şi ei fabrici, uzine, dar nu şi-au vîndut ţara, naţiunea, nici un străin nu-şi poate bate joc de ţara lor, la ei acasă. Şi îmi mai aduc aminte de o amintire a unui amic, român; a stat la un chef cu trei ruşi, care toată seara au rîs şi au făcut băşcălie de Rusia şi de prostiile ruşilor. Românul a început, la un moment dat, să le ţină isonul, să facă şi el glume pe seama Rusiei – l-au luat imediat la bătaie.
Discut des cu Iurie Roşca, patriotul unionist basarabean; de multe ori vorbesc cu el doar ca să aud o limbă românească pură, fără barbarisme şi glezisme. Mă duc uneori în Centrul Vechi, stau la un ceai cu tinerii, numiţi-i cum vreţi, îi duce mintea, dar problema e cînd le auziţi vocabularul. Pînă şi imprecaţiile noastre tradiţionale, parte a Gurii Oborului lîngă care am crescut, pînă şi acelea s-au topit în „harlemistica“ de Facebook.
L-am auzit pe Aleksandr Dughin, controversatul filozof rus, vorbind despre Goga, Eminescu şi mai ales despre Blaga; am auzit personalităţi române vorbind despre Goga, Eminescu sau Blaga, cine credeţi că îi aprecia la superlativ şi cine îi făcea de doi bani? Nu e greu de ghicit, doar trăim în lumea lui Ghiţă.
Românii… Un europarlamentar român candidează la preşedinţia Parlamentului European – nici o vorbă de susţinere pe posturile TV, în mass-media, dimpotrivă, acuze, că e rusofil, extremist, antioccidental. Un fost consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, la origine un modest şi obscur jurnalist ajuns acum mare analist de politică externă, îl numeşte pe românul care are curajul să se bată pentru conducerea Europei „candidat din parte partidului bolşevic al lui Dughin“. Culmea e că a spus asta în aceeaşi emisiune în a cărei primă secţiune se vorbise despre „românul absolut, Eminescu“. Despre asta e vorba.
Ion Iliescu e la tribunal, suportînd acuzaţii demne de Stalin sau Hitler. N-am văzut nici un preşedinte american acuzat de monstruozităţile din Orient, Africa sau America de Sud, deşi se recunoaşte, de fiecare dată, implicarea SUA, dacă nu chiar de organizarea dezastrelor. Preşedinţii României, premierii, demnitarii, patronii de presă, oamenii de afaceri, atîţia sînt condamnaţi sau sînt pe drumul paşilor pierduţi, iar peste toţi planează vinovăţia naţională pentru uciderea marelui conducător, dar şi pentru continua murdărire a amintirii sale.
De ce citesc România Mare? De Viktor Orban. De George Sörös şi Alina Mungiu. De Iohannis şi Ghiţă. De România TV şi Antena 1. De toţi cei şi de toate cele despre care am scris şi încă n-am scris mai sus. Revista „România Mare“ nu există doar pentru textele minunate ale lui Paul Suditu, pentru reluările din Vadim, ci pentru spiritul şi simţirea care, în restul exprimării către masse, nu mai subzistă decît uneori, de pildă pe 15 ianuarie. „România Mare“, fie şi numai ca titlu, e un ultim simbol de ţară mare în spirit, ceea ce pentru mine e o durere şi o speranţă. Dar oare există speranţă fără durere, nu cred, aceea ar fi o iluzie, adică o speranţă stearpă, care nu naşte împlinirea unei aşteptări, fiindcă întotdeauna naşterea e însoţită de durere.
La Mulţi Ani, românii mei, vă doresc un an în care să simţiţi, începînd cu durerea, pînă la a fi din nou România Mare.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI