De ce musulmanii sînt aşa cum sînt?

in Lecturi la lumina ceaiului

Cu mulţi ani în urmă, am dat la TV peste un film despre revoluţia din Mexic. Am prins numai jumătatea a doua. Nu ştiu titlul filmului… Era vorba, în ce am văzut eu, despre un nou-venit printre revoluţionari, bănuit că este un trădător sau spion infiltrat. Existau, în acest sens, mai multe dovezi, drept care revoluţionarii din film se decid să-l ucidă pe intrus, pe ticălos. Şeful lor are însă o idee ciudată: să-l supună pe suspect unei probe, total neaşteptată. Drept care, se pun cu toţii la băut, inclusiv trădătorul, la sfîrşit urmînd să i se decidă soarta. După ce beau flăcăii zdravăn toată noaptea, şeful conchide: omul ăsta ştie să bea! A băut cot la cot cu noi, nu s-a ferit de băutură. Asta înseamnă că nu poate să fie un ticălos, un spion sau un trădător.
Replica m-a lăsat visător. Nicicum nu era replică de film mexican. La sfîrşit s-a dat genericul filmului şi misterul s-a dezlegat: era o coproducţie sovieto-mexicană, cu Serghei Bondarciuk regizor şi scenarist. Aşadar, o replică rusească, tipică. Tipică şi pentru alte popoare, care ţin la mare cinste virtutea golirii de pahare! De butelci şi de butoaie! Această virtute nu o au toate popoarele. Iar popoarele islamice nici nu au voie, prin religie, prin Coran, să se atingă de vin şi derivatele sale, mai alcoholice. Cred că aici e „buba” islamismului. Punctul său nevralgic, care duce la denaturarea comportamentului. Un om care toată viaţa sa nu a băut niciodată, care nu a simţit plăcerea sau nevoia de a bea, nu este un om întreg, după umila mea părere. Îi lipseşte o dimensiune metafizică pe care, e drept, mulţi abstinenţi reuşesc s-o suplinească prin alte calităţi. Dar asta pentru că contextul este de normalitate. Normalitate de neimaginat fără degustarea de vin şi alte licori, pe îndelete. Nu insist asupra vinului, la ce este util şi binefăcător. Au făcut alţii elogiul vinului, o întreagă literatură, de cea mai bună calitate, i-a fost închinată. N-am să repet eu acum ce au spus alţii încă de pe vremea antichităţii greco-romane, adică încă din zorii istoriei. Fac însă o legătură între cultura vinului şi rasa albă, ariană. Ba chiar şi cu creştinismul, la un nivel de generalizare foarte înalt, care îngăduie să constatăm şi multe excepţii, dar le trecem cu vederea în mod conştient. Şi ne întoarcem la silogismul lui Bondarciuk, bazat pe o premiză căreia îi dăm toată crezarea, toată greutatea: Cine este băutor nu poate fi un ticălos. Lui Vasile îi place să bea. Deci Vasile este o persoană de încredere. Şi reciproca: Cine este băutor nu poate fi ticălos. Mehmet nu are voie să bea. Mehmet are toate şansele să o ia razna şi să-l supere pe Allah. Cu alte cuvinte, aş zice că consumul de alcool, de vin, recomandat şi de medici, atunci cînd lipseşte cu desăvîrşire din dieta unui popor, a unei comunităţi, are consecinţe inevitabile, deviind comportamentul uman, individual şi colectiv. Alcoolul dezumanizează cînd lipseşte cu desăvîrşire în proporţie de masă. Am încercat şi eu să înţeleg comportamentul dezaxat al unor terorişti islamici. Cred că fiecare dintre noi s-a întrebat cum e posibil ca un număr atît de mare de rătăciţi să se dedea la gesturile şi faptele cu care musulmanii au oripilat întreaga planetă. Explicaţia nu poate fi una singură. Dar printre explicaţii, cred că trebuie reţinută şi aceasta: abstinenţa la vin, la alcool.
Băutura, cînd nu devine dependenţă maladivă, a stîrnit momente de înălţare sufletească şi de inspiraţie savantă la o mulţime de mari spirite ale culturii creştine (şi nu numai! – vezi-l pe sublimul Li Tai Pe…). Plăcerea de a bea ţine însă de moştenirea şi tradiţia ariană, a antichităţii greco-romane, mediteraneene, europene. Nu mai vorbesc de traci şi de dacii noştri. Fabuloşi. L-au inventat pe Dionysos, zeul cel mai uman din tot Pantheonul antic. Zeul chefului, al petrecerii pînă la uitarea de sine. Căci omul, ca să fie om, mai are nevoie şi de asemenea recreaţii, cînd se dă la o parte din calea sa şi se lasă purtat pe talazul dorurilor nemărturisite nimănui. În voia voii sale celei mai adînci! Eliberat de sub înlănţuirea logicii, a raţiunii stricte, asfixiante. Avem nevoie de supapa numită vin, petrecere, chef etc. Plăcerea de a cinsti din pahare o leg şi de un mod de viaţă sedentar, căci viţa de vie nu poate fi cultivată de popoarele cu un mod de viaţă nomad. Iar statornicia într-un spaţiu naşte în om o sumedenie de virtuţi străine nomadului. Nomadul are mereu ceva de ascuns şi mai ales intenţiile. Mimează onestitatea, căci modul său de viaţă l-a împins spre furt, spre jaf, chiar crimă. Pînă să se afle cine este făptaşul, nomadul a ajuns departe şi nu mai dă nimănui socoteală. Iar vinul te predispune la sinceritate. In vino veritas… Şi multora nu le convine să se afle adevărul despre ei înşişi! Şi rămîn cu păcatele nemărturisite, chinuindu-se şi detestîndu-se fără să-şi afle leacul la insomniile devastatoare.
Cele de mai sus nu pot fi luate în seamă decît ca o sugestie pentru o aprofundare de care nu mă simt în stare. Las altora subiectul spre a fi dezvoltat. Eu am numai această intuiţie, sper şi probabil corectă. Desigur, am şi eu semnele mele că aş avea dreptate. Intră aici bunăoară însemnarea pe care o făcea un autor evreu, care şi-a trăit primii ani de viaţă la Satu Mare, în perioada interbelică, atunci cînd oraşul găzduia trei comunităţi etnice distincte: evrei, maghiari, români. Cînd îl întrebai pe un tînăr evreu cu ce îşi ocupă timpul liber, acesta se lăuda cu cărţile luate de la biblioteca oraşului, pe care le returna de cele mai multe ori necitite… Tineretul maghiar se ocupa cu vînătoarea. Un fel şi acesta de a te simţi puternic şi pus pe fapte vitejeşti. Românii însă, dacă-i întrebai încotro aşa grăbiţi, răspundeau că prietenii săi au pus de-un chef şi nu se face să piardă vreuna din fazele petrecerii!… (Vezi În viaţă sînt lucruri care nu se fac. Şi totuşi se fac… Peter Vardy în dialog cu Imre Toth, Humanitas, 2015.)
Cheful, adică băuta cu prietenii, prilej de glume şi vorbe în dodii, cînd fiecare se simte şi se dă cu un cap mai deştept, dar şi prilej de a verifica dacă ţii la băutură – o virtute sine qua non a bărbăţiei la români. Cheful modelează sufletul omului, îl eliberează de grijile care îi împovărează gîndurile, le lasă să zburde naive şi generoase, uitînd de interese, de calculele meschine ale eficienţei, ale reuşitei, dîndu-ţi măsura efemerităţii tale. Melancolia condiţiei de fiinţă trecătoare în eternitatea lumii. Viaţa este scurtă. N-o putem lungi. Atunci, fraţilor, s-o facem lată! Şi-o facem lată de cîte ori se poate! Aceasta este soluţia românească la interogaţiile stîrnite în om de conştiinţa morţii implacabile. Acest răspuns, acest reazem sufletesc care este petrecerea cu vin, muzică şi femei – cînd se nimeresc toate trei, nu te simţi om pe pîmînt, ci în rai! Românul ştie să coboare raiul pe pămînt! Şi harul acesta se pare că-l au şi ceilalţi creştini! Este un atribut al rasei? Al Europei? Al Europei de sud-est mai ales? Al balcanicilor? Al constănţenilor cu siguranţă!
Cheful la români. Iată un subiect pentru zece doctorate. Cheful, acest concept românesc cum l-au catalogat mulţi străini, consună cu conceptul celălalt, cu care se laudă tot românul: omenia. Să fii om de omenie şi băiat de chef! Iată idealul traco-daco-geto-vlah. Într-un cuvînt, idealul românesc!

Ion Coja

COMENTARII DE LA CITITORI