De la generalissim la paranoid

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Tipic pentru modul în care Stalin privea ordinea priorităţilor a fost faptul că, de îndată ce a redevenit sigur pe el, în iulie 1941, a decis deportarea secretă a minorităţilor etnice din Vestul Rusiei spre interior. Primii au fost cei 1,5 milioane de germani, cei mai mulţi descendenţii celor chemaţi de Împărăteasa Ecaterina cea Mare să se stabilească în Rusia. La 28 august, Stalin a dat un decret, prin care li se ordona să se mute în Kazahstan şi în Siberia. Responsabil cu realizarea operaţiunii a fost numit Beria, asistat de 14.000 de oameni de la NKVD. Aceşti etnici germani, care trăiseră în Rusia de 5 generaţii, au fost arestaţi, adunaţi într-un singur loc şi deportaţi din Moscova şi Leningrad în timp ce naziştii se aflau aproape de porţile oraşelor. A fost primul indiciu că Stalin avea de gînd să se folosească de război pentru realizarea unor obiective politice şi că nimic nu-l oprea să facă ce şi-a propus. Stalin îşi dorise să strămute populaţia minoritară din Rusia încă de pe vremea cînd Lenin îi dăduse în grijă soarta grupurilor etnice neruse de pe teritoriul ţării sale. Era o formă de inginerie socială, un obiectiv care-l pasiona şi care a devenit aspectul uman (sau mai degrabă inuman) al programului de „Mari Realizări”: canale, baraje şi fabrici. Cel mai semnificativ fapt al acestui al doilea val de deportări a fost că el s-a petrecut între noiembrie 1943 şi iunie 1944, adică mult după ce pericolul victoriei germane dispăruse definitiv. În decret, Stalin justifica strămutarea minorităţilor etnice – calmuci, inuiţi, tătari din Crimeea, ceceni, plus unii bulgari, turci, armeni, kurzi, kemşini – invocînd riscul unei „colaborări masive a acestora cu ocupanţii nazişti”. Au fost duşi în Kazahstan, Siberia, Uzbekistan şi Kîrgîzstan. S-a dovedit că au existat, într-adevăr, unele acte izolate de colaborare între minorităţile etnice şi nazişti, dar motivul principal al războiului la nivelul etnic este că Hitler a ratat cu desăvîrşire avantajul pe care-l reprezenta nemulţumirea cruntă ce clocotea în Rusia lui Stalin, nu numai a minorităţilor, dar şi a unui imens număr de ruşi. Rasismul lui Hitler şi nepăsarea oarbă pe care i le oferea tirania lui Stalin au fost cărţile care, bine jucate, i-ar fi putut aduce victoria pe Frontul de Est, în ciuda tuturor greşelilor, însă el a ales să arunce aceste cărţi fără să le joace. În 1942, iniţiativa a fost mai tot timpul din partea lui Hitler, dar, odată cu venirea toamnei, lucrurile s-au schimbat, iar catastrofala bătălie de la Stalingrad l-a costat toată Armata 6. Înainte de asta, Stalin lua, din cînd în cînd, conducerea unei campanii, ca de exemplu ofensiva de la Harkov. Deşi avertizat de toţi consilierii profesionişti, a căzut într-o capcană a nemţilor chiar sub privirile înmărmurite ale colaboratorilor săi. Mareşalul Timoşenko şi Nikita Hruşciov, care fuseseră martori şi văzuseră cum se face Stalin de rîs, s-au temut că vor fi executaţi. Însă, în mod surprinzător, Stalin a învăţat imediat lecţia după acest dezastru şi s-a hotărît să se bizuie mai mult pe recomandările profesioniştilor. L-a avansat pe Jukov şi i-a dat răspunderea Frontului Stalingrad. A hotărît, de asemenea, să acorde mai multă atenţie mesajelor descifrate în urma spargerii codurilor cu care lucrau maşinile de criptat Enigma, pe care Churchill, în pofida unui risc foarte mare, dar bine calculat, i le livra din 1942. Mai întîi, Stalin nu le-a dat importanţă, spunînd că sînt „trucuri de-ale lui Churchill”, dar, cînd le-a folosit la Stalingrad, a constatat că funcţionează şi sînt extrem de valoroase. Jukov era entuziasmat. În 1943, mesajele descifrate l-au ajutat pe Stalin să cîştige la Kursk cea mai mare bătălie de tancuri din Istorie. Stalin şi-a asumat această victorie şi a pretins că a fost, şi el, prezent pe cîmpul de luptă, deşi, după cum s-a putut constata ulterior, n-a fost martor la nici un foc de armă tras în timpul celui de-al II-lea război mondial. Bătălia de la Stalingrad de-abia începuse, cînd Stalin l-a primit la Moscova pe Churchill. Nu încape îndoială că îşi păstrase talentul de ins fermecător, fiindcă a început insultîndu-l pe Churchill pentru „laşitatea” britanicilor, care nu reuşiseră să deschidă un al doilea front. Apoi, l-a invitat la locuinţa sa privată, unde i-a prezentat-o pe Svetlana, fiica lui cea roşcată. „Am şi eu o fiică roşcată”, i-a spus Churchill, care începuse să se dezgheţe, după care a intrat şi Molotov, invitat, ca de atîtea ori, pentru glumele lui tăioase. Stalin a povestit că, în timpul ultimei sale vizite la New York, Molotov şi-a luat liber o zi şi s-a dus la Chicago „să vadă şi alţi gangsteri”. Stalin l-a liniştit pe Churchill cu un rînjet: „Molotov e singurul care a dat mîna cu Hitler şi cu Mussolini”. (De fapt, tot Molotov a rîs cel mai bine pînă la urmă: după moartea lui Stalin, se lăuda că dăduse mîna cu mai mulţi lideri decît oricare altcineva din Istorie, cum ar fi: Nehru şi Truman, Ike (Eisenhower), Nixon, Nasser, Chiang Kai-shek şi Mao, Syngman Rhee, Franco, de Gaulle, Adenauer, John Kennedy şi cu 5 Papi.)

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI