DE LA ROMÂNIA PITOREASCĂ LA ROMÂNIA TELEFONISTĂ

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Mi-am pierdut telefonul. Evident, telefonul mobil, fiindcă pe cel fix e mai greu. În general, am grijă de bunurile mele. Dar, vorba aia, se întîmplă şi la case mai mari. Alţii îşi pierd capul, sau funcţia, sau averea. Eu am pierdut doar obiectul acela mic, care n-are o valoare în sine – dar îţi dai seama de importanţa lui atunci cînd dispariţia sa te izolează de lume şi e foarte greu să refaci lista de numere. Cred că mi-a căzut într-un taxi al firmei Cristaxi, pe cînd plăteam. Toate demersurile mele de a-l găsi s-au soldat cu eşec. Şoferul, un fost bodyguard, de 130 de kile, pe nume Florin. Probabil s-a scos cartela şi a fost vîndut. Asta-i situaţia. Nu sînt rău de pagubă, mai ales că am un telefon de rezervă. Dar, în primele ore, nu mi-a fost uşor. Am pierdut contactul cu angajaţii mei, cu posturile de televiziune, cu lumea înconjurătoare. De fapt, acesta e fondul problemei: dependenţa noastră de telefon! Sîntem telefonodependenţi, într-o măsură mai mare decît sînt unii dependenţi de insulină. Uitaţi-vă, cu atenţie, pe stradă: din 10 români, cel puţin 3 vorbesc la telefon! Adică 30%. Sau 1/3. Iar proporţia e în creştere. Se vorbeşte în staţie, pe trecerea de pietoni, la coadă, pe plajă, în magazine, în şcoli, pe stadioane, din alergare (la jogging), la piaţă, pînă şi în biserici şi cimitire. Vorbesc şi şoferii, şi vatmanii. Toată lumea vorbeşte. Unii vorbesc şi singuri, de nebuni – dar ei nu sînt nebuni, au cască în ureche (urechelniţă) şi dau din mîini ca nişte apucaţi. Îmi aduc aminte de un eseu al lui Albert Camus, care ne invita să observăm o persoană închisă într-o cabină telefonică – omul nu se aude, dar e văzut gesticulînd la pereţii de sticlă, într-un mod caraghios. De atunci şi pînă acum, tehnologia a făcut progrese. A apărut acest receptor-emiţător fără fir, care a pus stăpînire pe Planetă. Şi care poate ucide în fel şi chip; mă gîndesc, de pildă, la liderul cecenilor Dudaev, care a fost reperat de oamenii alcoolicului Boris Elţîn prin mijlocirea telemobilului, fiind pulverizat de o rachetă.

Mi-am pierdut telefonul. Într-o zi cu ghinion: 13 august 2014. De mic copil mă tem de 13 august. De pildă, la 13 august 1962, mi-am rupt mîna stîngă la fotbal, pe Dealul Cherleştilor, de unde se vedea panglica de argint a Oltului. Spun „se vedea“, pentru că acum, acolo, e un lac de acumulare. Am avut dureri teribile. Dar, după cîteva ore, mi-au trecut: o soră a tatălui meu mi-a pus braţul pe pragul uşii, m-a uns cu nişte licori magice, a rostit cîteva incantaţii şi… Braţul s-a vindecat! Încă o dată spun: era în 13 august 1962. Asta, apropo de influenţa numerelor în viaţa noastră. Viaţă care merge înainte, indiferent de accidentele mai mari sau mai mici de pe parcurs. Într-o carte de aforisme scriam: „Greierii cimitirului nu sînt altceva decît telemobilele cu care se cheamă morţii între ei“. Dacă Al. Vlahuţă a scris „România Pitorească“, eu aş vrea să scriu „România Telefonistă“. Mă gîndesc şi la cîntecul interbelic „Inima e-un telefon, inventat de Cupidon“. Azi, acest şlagăr ar avea o replică: „Inima e-un telemobil, inventat de-un imbecil“. Mi-am pierdut telemobilul? Nu-i nimic, am să-mi iau un greier.

Corneliu Vadim Tudor

14 august 2014

COMENTARII DE LA CITITORI