De Paşte, cu minţile însîngerate

in Editorial

Motto: „Pacea fără Dumnezeu este leagănul războiului”. (Sf. Nicolae Velimirovici)

Aş fi vrut să nu scriu ceva trist acum, în Săptămîna Luminată. Da, un om simplu îşi poate găsi liniştea şi lumina în credinţă, în familie, într-o carte bună, sau într-o plimbare în acest miracol al lui Dumnezeu, care este colţul de Românie, orice colţ de România. Nu cu aceeaşi trăire pot fi asociate ziaristica, profesia, crucea, uneori, care poate trece cu vederea lumea. O lume care, departe de a căuta liniştea, o alungă. „Lumea este tot ce se petrece”, scria filosoful Ludwig Wittgenstein, iar lumea, cînd privirea noastră lasă în urmă lumina credinţei, a dragostei pentru familie şi respectul pentru creaţie, ne orbeşte cu întunericul faptelor sale.

Se spune că lumea evoluează – mai mult, că omul evoluează. Dar nu, nu este deloc aşa, iar faptele ultimelor săptămîni ne-au demonstrat-o cu prisosinţă. Vedem alte fapte decît cele de război, de făţărnicie, de micime a preocupărilor, de insultă adusă credinţei şi creaţiei?! Naţiunile aşa-zis creştine încuviinţează profanarea altarului cu uniri contra naturii şi numesc legală uciderea sămînţei-om.

Cele musulmane sînt murdărite de crimă, şi nu a crimei în război, ci în laşitatea atacării celor nevinovaţi şi neînarmaţi. Astea sînt faptele, asta e lumea. Omul zilelor din urmă nu este doar o marfă, aşa cum era odată, ci viaţa lui a devenit o cifră, e conectat virtual, este alienat, conştiinţa lui este dependentă de „socializarea pe reţele”… Dumnezeule, vezi cum pe stradă, în metrou, pe zebră, la volan, omul e cu ochii în telefon, butonează, e conectat la lumea virtuală din micul ecran! Uitaţi-vă bine în jur, pe cîţi oameni îi mai vezi cu privirea în sus, către cer, către natură, ori către oameni?… Închipuiţi-vă ce urmează: un focar de idei „frumoase şi libere”, generaţii întregi care vor considera naţionalismul o trădare a intereselor şi o cale a sărăciei, religia, o frînă anacronică, morala sau regulilele tradiţionale, ceva discriminatoriu. Limba română este deja înlocuită cu feisbucheza, cine mai stă să readucă operele clasice, adică scrisul adevărat, cînd Godină s-a dat în zeci de mii de exemplare, probabil mai multe decît toate cărţile despre Eminescu vîndute într-un an. Plăcerea de a sfida ideea naţională şi tradiţia a devenit maladivă, dar, din păcate, ca şi în alt caz, anormalitatea, boala chiar, a devenit normalitate pentru noua generaţie – o generaţie alienată, ale cărei conştiinţă şi valori vor fi în curînd în Cloud, iar ţara va fi doar o localizare GPS! Tot în acest sens să amintesc faptul că sînt mulţi cei care cred că romanii au fost buni, chiar dacă au cucerit şi jefuit Dacia, fiindcă au construit drumuri şi tehnologie; există şi mai mulţi care cred că englezii au fost foarte buni, fiindcă au ocupat India şi au civilizat-o; există o imensă majoritate care e convinsă că, fără cucerirea Vestului, America ar fi fost şi acum în şa, iar lumea ar fi folosit baloane cu aer cald, nu avioane. (Şi mai există unii care spun că Ardealul e mult mai civilizat decît Regatul, fiindcă… restul se subînţelege deocamdată) Deci aşa se înţelege evoluţia, aşa se va scrie în cartea de Istorie.

În acest post al Paştelui, o naţiune demnă, din care am bucuria unor picături de sînge, a avut măreţia a de a spune „iertăm, dar nu uităm”. Cu aceste cuvinte, Serbia a comemorat 18 ani de la acel Paşte în care „cea mai mare democraţie a lumii” a transmis Belgradului şi sîrbilor „Paşte fericit”, scris cu vopsea pe bombele care au căzut, cu zeci de mii, asupra unei ţări neînvinse în spirit. Da, atunci America şi aliaţii săi au dovedit că sînt învinşi în spirit, că sînt nişte robi, de fapt, ai intereselor murdare care stăpînesc conştiinţele.

Am început articolul cu sfîntul Serbiei, episcopul Nicolae Velimirovici (sau Nicolaj Velimirovic): „Pacea fără Dumnezeu e leagănul războiului”. Este o frază dintr-o carte scrisă de prelat în 1931, „Biblia şi războiul”. Velimirovici era înaintea martiriului său, urma să fie închis pentru credinţă şi naţiune la Dachau, 1931 era un an greu, fiindcă lumea toată era zguduită de criza banilor şi, mai ales, a imoralităţii. O pace a imoralităţii care avea să-l aducă pe Adolf Hitler la putere, democratic. Velimirovici mai scria în cartea sa, prevăzînd vremurile care nu s-au terminat nici azi: „Lumea civilizată va pune în slujba viitorului război toată inteligenţa sa, toată energia şi tot avutul său, fără rezerve; grozăviile distrugerilor din viitorul război vor întrece toate grozăviile războaielor din vremurile trecute; viitorul război se va distinge prin lipsa de idealuri şi prin lipsa milostivirii şi eroismului; între toate cauzele războiului viitor, ca şi ale războaielor trecute, cauza fundamentală este lepădarea de Dumnezeu sau apostazia de la Dumnezeu Cel Unul şi Viu – «Nu este pace necredincioşilor», spune Isaia (Isaia 48, 22)”.

M-am bucurat cînd am sperat că un om simplu într-un fel, neconectat la crima de stat a predecesorilor săi, va ajunge în fruntea Americii. Am crezut că un om obişnuit să facă afaceri, să cîştige bani, mă rog, pe căi clare, nu musai curate, e capitalist doar, ei bine, un asemenea om va introduce normalul. Nu l-am văzut pe aceste om în etate, Donald Trump, purtîndu-se cu sadismul unui copil aflat la vîrsta cînd gîzele sînt pentru a le călca, pentru a le smulge aripile, o vîrstă pe care am lăsat-o în urmă, datorită evoluţiei, poate îi datorăm ceva lui Gîrleanu, Elenei Farago – probabil Trump a crescut doar cu desenele în care gîzele se bat, trag cu pistoalele, în fine, chestii distractive, dacă rămîi cu mintea de atunci. Trump l-a invitat pe preşedintele Chinei, o ţară paşnică, prin excelenţă, pentru a declanşa un bombardament ilegal şi nejustificat, deci banditesc, chiar în timpul dineului, adică al mesei, cînd omul gîndeşte pios, cu recunoştinţă, indiferent de religie. Dar Trump nu are credinţă – sau nu o mai are acum – e şeful „lumii libere”, al celei mai evoluate democraţii din lume, al acelei lumi care consideră că e un act de credinţă şi propovăduirea contra-naturii, şi zidul de beton şi sîrmă ghimpată, dar mai ales stabilirea cine e bun şi cine nu, fiindcă aşa vrea „democraţia”, cine trebuie ucis şi cine e pagubă colaterală… Organizaţiile „democraţiei au devenit noile biserici, iar avioanele, navele de război, rachetele, PIB-ul, creditul sînt noile icoane. Fals, nu sînt decît prigoana Fiului Omului, alungarea spiritului şi înlocuirea lui cu ceea ce vedem azi – un program de ucis al trupului, minţii şi sufletului. Tot Sfîntul Velimirovici spunea că „necredinţa în Dumnezeu înseamnă credinţa în irealitate, în himere”. Adică în ceea ce ne învaţă prezentul „lumii civilizate” să credem. Şi poate că nimic nu e întîmplător.

De 2.000 de ani, Damascul încearcă să schimbe prigoana şi ura în credinţă şi iubire. Drumul Damascului a deschis ochii lui Pavel, iar acesta a deschis iudeilor şi întregii omeniri

ochii – Christos a vorbit pentru toţi, darul Duhului Sfînt datorat Jerfei şi Învierii este al tuturor, atît al evreilor, cît şi al neamurilor. Apostolul neamurilor, cum pe drept este numit Pavel, a călcat pe un drum pe care s-a vărsat sînge – şi se varsă încă mult, mult sînge. Mă înspăimîntă o cifră – trei milioane de miei sînt omorîţi anual, de Sfintele Paşti, în România. Tot sînge, prea mult sînge. Atîta viaţă nevinovată! Se spune că mielul e singurul care merge liniştit la tăiere. Poate că noi, „lumea civilizată”, mergînd pe drumul Damascului, vom avea dacă nu revelaţia – cel puţin remuşcarea – că fericirea şi pacea unei lumi nu vor sta niciodată în sînge. Christos a Înviat!

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI