De vorbă cu maestrul Ștefan Rusu, cel mai valoros luptător român din toate timpurile

in Interviu

Maestrul Ștefan Rusu este cel mai valoros luptător român din toate timpurile, fiind medaliat cu aur la Jocurile Olimpice din 1980, cu argint la cele din 1976 și cu bronz la ediția din 1984 de la Los Angeles. Acestora li se adaugă cinci titluri europene și două mondiale, plus numeroase alte distincții, toate acestea ducînd la includerea sa în ,,Hall Of Fame” – ul luptelor mondiale, distincție primită în 2016, la Rio de Janeiro!

România a fost reprezentată la Jocurile Olimpice de la Moscova, în 1980 de o delegație formată din 20 de luptători. Dintre aceştia, patru au reuşit să cîştige medalii. Ştefan Rusu, născut la 2 februarie 1956, la Rădăuţi, și-a adjudecat titlul olimpic la lupte greco-romane, categoria 68 kg. Palmaresul fostului luptător îi dă dreptate: campion olimpic (1980), de două ori campion mondial (1978, 1982), de cinci ori campion european (1978, 1979, 1980, 1981, 1985), campion la Jocurile Mondiale Universitare (1981), campion balcanic (1975) şi campion naţional între 1975 şi 1987. Alături de aceste performanţe, a mai obţinut alte medalii la competiţiile europene şi mondiale. Ştefan avea 16 ani şi era considerat o tînără speranţă în momentul în care urmărea, din fața televizorului, Jocurile Olimpice de la München, din 1972. „Am fost impresionat de Nicolae Martinescu şi de Gheorghe Berceanu, care au cîştigat aurul, iar apoi li s-a cîntat imnul. I-am spus imediat tatălui meu că şi eu voi deveni campion olimpic”. În 1973 a fost cooptat în lotul olimpic, iar în 1976, la Montréal, a reuşit să cîştige medalia de argint, după o finală teribilă cu sovieticul Suren Nalbandyan. Patru ani mai tîrziu, la Moscova, și-a  îndeplinit visul, după ce a trecut în semifinale chiar de omul care îi smulsese aurul de la gît. Finala cu polonezul Andrzej Supron a părut a fi floare la ureche, deşi s-a impus greu, cu 1-0, şi consideră acea finală, chiar și acum, cel mai dificil meci al carierei. „A fost medalia care m-a bucurat cel mai mult. Amintirea premierii a rămas foarte vie: eram pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, se cînta imnul României cu putere şi, după un val de fericire, m-am întristat. Atunci mi-am permis să-mi dau seama cît de dor îmi era de copiii mei pe care nu îi mai văzusem de şapte luni”, a povestit Ştefan Rusu. Pentru performanţa sa, a primit din partea statului român suma de 5.000 de lei şi o butelie. În acea perioadă, era legitimat la CS Mobila Rădăuţi, acolo unde s-a întors de la Steaua. „M-am supărat pe Steaua fiindcă mi-au promis că îmi repartizează un apartament, dar antrenorul de atunci a făcut ca altcineva să ia apartamentul, iar eu primeam o garsonieră în Ferentari”, a explicat cel care a concurat pînă în 1980, cînd avea deja 34 de ani. Patru ani mai tîrziu, în 1984, la Los Angeles, obţinea şi bronzul mondial, dar promisiunea că la întoarcerea în ţară va primi un televizor color şi un frigider nu a mai fost onorată. „Mi s-a propus de mai multe ori să rămîn în ţări vestice, nemţii mi-au oferit odată 60.000 de mărci în mînă ca să rămîn la ei. Erau bani mulţi atunci, dar eu nu concepeam să stau departe de familia mea. Cînd veneam de la concurs, de la aeroport mă duceam direct la gară, să ajung cît mai repede în Rădăuţi”, a dezvăluit Ştefan Rusu.

Succesele lui Rusu şi ale altor luptători din acea perioadă nu au venit întîmplător:,,Din păcate, nu am mai reuşit să cîştigăm medalii la lupte de la Olimpiada de la Barcelona, din 1992, cînd am smuls un bronz. În anii ‘70-ʼ80 dominam aceste întreceri la Campionatul Mondial sau la Jocurile Olimpice. Se investea, însă, în acest sport, exista cu adevărat interes. Mă gîndesc doar la un singur lucru: în acea perioadă, la lotul olimpic de lupte, erau 60 de sportivi, în timp ce acum mai sînt doar cîţiva. Cine mai investeşte astăzi în acest sport? Aproape nimeni, toţi sînt interesaţi doar dacă au ceva de cîştigat de pe urma acestui lucru”.

La 61 de ani, Stefan Rusu arată extraordinar de bine. În fiecare dimineață se antrenează în sala de sport de la Rădăuți, pune ghetele în picioare și intră pe saltea pentru a le arăta puștilor tainele sportului în care el a fost monarh absolut. ,,Dacă nu intru acolo cu ei pe saltea, nu fac nimic. Nu pot sta pe margine să le explic doar din gură. Cînd mă încalț cu ghetele parcă întineresc”, mărturisește Maestrul. Cînd vine vorba despre faptul că Federația Internațională de Lupte l-a inclus în Hall of Fame, lui Ștefan Rusu îi dau lacrimile de emoție. ,,Cu această ocazie am primit o plachetă superbă. Este cel mai prețios trofeu al meu. Am plîns cînd am revăzut imaginile cu mine și toată lumea m-a aplaudat în clipa în care am urcat pe scenă. Am revăzut oameni pe care nu i-am mai văzut de peste 20 de ani. Unii se deplasau cu bastonul. Cutremurător…”, povestește marele sportiv.
Cu toate că a fost invitat în orașul gazdă al Jocurilor Olimpice, chiar dacă a fost premiat de Federația Internațională de Lupte, Ștefan Rusu a rămas cu un gust amar după Rio: ,,Aș fi vrut să fiu invitat la turneul de lupte. Eu zic că meritam. Să merg la ai noștri să-i încurajez. Dormeam și pe jos în camera cuiva. Dar nimeni din delegația noastră nu a spus nimic. Asta e! Am susținut băieții, dar sufletul a fost plin de amărăciune”.

Ștefan Rusu cunoaște modul în care reprezentanții Federației Internaționale de Judo își respectă și stimează campionii. Din acest motiv, el vrea să facă un gest incredibil. ,,Știu că în judo oamenii sînt foarte respectați. Campionii sînt tratați regește. Legende în adevăratul sens al cuvîntului. Vreau să trec la acest sport. Nu știu toate regulile de judo, dar multe procedee sînt comune. Eu aș putea lucra pe partea de forță. Pe acel puseu, foarte necesar atît luptătorilor, cît și judokanilor. Cred că aș face treabă bună. Sînt în stare să stau în sala de antrenament și 24 de ore, dacă e nevoie, iubesc antrenamentele. Plus că, să nu uităm, în zona Rădăuțiului, antrenorii de judo ar putea selecta o mulțime tinere talente. Sînt copii care muncesc în agricultură. Doar tehnica trebuie să o deprindă. Forță au din belșug de la Dumnezeu”, este de părere marele luptător, oferind și detalii despre originile lui: ,,Sînt țigan ursar și nu îmi este rușine cu asta! Mama mea era țigancă. Tata, român. Era lăutar. Cînta extraordinar. A încercat să mă determine să devin violonist. Nu a reușit. Am avut aplecare, însă, spre percuție. Cînd eram mic, la un bîlci, cîntam la tobe și din cauza oboselii m-a luat somnul. Atunci a venit un gherțoi la mine și mi-a cîrpit o pălmoacă: «Mama ta de țîgan. Cîntă f*** ceapa mă-tii». Nu cred că e rușine să spui din ce etnie faci parte. Dacă ești un om corect și îți faci treaba, n-ar trebui să conteze din ce etnie faci parte. Mulți sportivi sînt etnici rromi, dar nu vor să recunoască, sau, mă rog, au ei un complex care-i oprește să recunoască acest lucru”.

În tinerețe, maestrului i-au plăcut mult femeile. ,,Arătam bine, eram o atracție pentru ele. Înainte de Jocurile Olimpice de la Moscova, am stat șapte luni în abstinență. Nu aveam altceva în minte decît medalia de aur la Olimpiadă. Existența mea se rezuma numai la titlul de campion olimpic. Mi-am îndeplinit visul”, spune cel care astăzi, în calitate de antrenor, vrea să scoată un nou campion olimpic. ,,Am copii talentați și muncitori la Rădăuți”. Maestrul mi-a povestit cîteva lucruri și despre cei zece ani de muncă din Turcia și despre cît de riguros a antrenat lotul olimpic de lupte greco-romane al acestei țări. ,,Eram odată foarte bolnav și un mare mahăr mi-a bătut la ușă și m-a chemat. I-am spus că nu pot pentru că sînt gripat. S-a răstit la mine și mi-a spus: «Efendi, ești bolnav la tine la România, aici te plătim, treci la treabă»”.

După Revoluţia din 1989, imediat după încheierea activităţii competiţionale, Ştefan Rusu a activat ca antrenor în străinătate, în Turcia şi Germania, revenind în ţară în anul 2000, în momentul în care au început să se acorde rentele viagere foştilor campioni. „Mă săturasem cît am fost plecat, sosise timpul să mă întorc acasă, lîngă familie. Pot spune că această rentă viageră este cel mai bun lucru care s-a făcut pentru marii sportivi în ţara noastră. Ne-a salvat. Eu, spre exemplu, la clubul CSM Rădăuţi, unde activez în prezent, ca voluntar, fiind concediat de la Clubul Sportiv Școlar Bucovina Rădăuți în 2016, imediat după sosirea din Brazilia de la Rio de Janeiro, fără renta viageră aş fi murit de foame”, precizează cu tristețe Ştefan Rusu. De foarte multe ori, Maestrul își plătește din banii proprii deplasările la concursurile de lupte, fiind tratat cu indiferență de finanțatori.

În momentul de față, Rusu antrenează sportivii clubului Unirea Satu Mare, avînd regretul că nu a mai fost dorit la Rădăuți. Cu toate acestea, multiplul campion antrenează și luptătorii rădăuţeni, acolo unde îi dă o mînă de ajutor fiului său, Florin Rusu, antrenorul echipei CSM BUCOVINA RĂDĂUȚI. În fiecare luni, miercuri și vineri, titratul campion antrenează micii luptători în sala de lupte care îi poartă numele, în speranța că cineva îi va călca pe urme și că municipiul Rădăuți va da din nou un campion de talie internațională.

Ca urmare a notorietății sale, a fost invitat deja de către Comitetul Olimpic și Sportiv Român pentru a face parte din delegația României la Jocurile olimpice de la Tokyo din 2020. Maestrul ne spune cu amărăciune că deși este cetățean de onoare al Municipiului Rădăuți și cetățean de onoare al Județului Suceava, autoritățile folosindu-se de numele său atunci cînd i-au oferit cu fast aceste distincții, în realitate nu a beneficiat de nici un privilegiu pe care aceste ,,pompoase distincții” i l-ar fi putut aduce. Campionul își amintește că fostul primar Olărean îl scotea împreună cu băieții pe care îi antrena la măturat frunza, ,,asta, bineînțeles, pentru că mă aprecia foarte mult”, mai spune domnia-sa zîmbind ironic.

Acest ,,tezaur viu al sportului românesc” există numai pentru sport, mai exact pentru lupte greco-romane. De douăzeci de ani se zbate împreună cu băiatul său să țină sus ștacheta sportului rădăuțean, mă refer la cel de mare performanță, și este lăsat să se descurce singur. ,,La un moment dat, fusese vorba în Consiliul Local Rădăuți ca strada Constantin Dobrogeanu Gherea din oraș să devină strada Ștefan Rusu. Însă cineva foarte influent s-a opus cu vehemență. Nu  m-a supărat faptul că nici o stradă din Rădăuți nu-mi poartă numele, dar m-am amărît pentru că acel cineva s-a opus foarte tare acestui lucru desconsiderîndu-mă vădit”.

Mă întreb ce ar face alte orașe europene, și nu mă refer la cele bananiere, dacă ar avea un asemea ,,fiu”. Municipiul Rădăuți i-a oferit marelui campion o săliță dărăpănată pe fațada căreia a aplicat o mică tăbliță pe care stă scris cu litere de-o șchioapă: ,,Sala de lupte greco-romane – Ștefan Rusu – Campion olimpic, mondial, european”. Nu realizezi că te afli în fața sălii de lupte a multiplului campion decît la cîțiva metri de aceasta. Dar nu-i nimic, așa știm noi, bucovinenii, să prețuim adevăratele valori ale patrimoniului universal.

Lucian Dimitriu

Păreri și opinii